Ajunsi la marginea ghetarului ne-am echipat cu coltari ghetele de plastic din picioare, am luat fiecare cate un piolet si am inceput sa invatam sa folosim aceste instrumente: 3 tehnici de a urca in panta, 2 de coborat, urcat pe perete vertical cu 2 pioleti si coborare pe perete vertical. Ne-au cam placut aceste 3h de initiere si cu totii asteptam sa vina urcatul pe ghetar si pe zapada.

Ne-am intors la refugiul de la 4750m, unul incredibil de bine pus la punct, unde sala de mese avea o atmosfera foarte placuta, in special datorita tuturor mesajelor de pe steaguri, tricouri sau simple harti agatate pe perete, de la ceilalti care au reusit sa ajunga in varf. Unul dintre ele era mai special, intrucat se laudau cu una dintre cele mai inalte scufundari din lume, facute in lacul de langa refugiu. Dupa o noapte de aclimatizare si dupa o masa insotita de mult ceai de coca am luat rucsacii in spinare si am pornit catre urmatorul refugiu impreuna cu ghizii nostri. Si de data asta am avut norocul sa facem parte dintr-un grup omogen, desi foarte cosmopolit (2 elvetience: Caroline si Valerie, 1 francez – Manuel, 1 spaniol – Jorge, 1 polonez – Tomasz, 1 american – Luke si noi 2 romani), ceea ce ne-a ridicat nivelul de energie si buna dispozitie.

Dupa 1,5h, odata ajunsi la asa numitul chiosc cu pereti de piatra si fara acoperis unde se plateste intrarea in parc, am avut parte de primul moment mai dificil, pricinuit de aerul rareferiat ce a provocat dureri de cap Dianei. Dupa o pauza de cateva minute, insotita de un mic tratament medical de genul aspirina + pastila dedicata raului de inaltime, a inceput sa-si revina si am continuat drumul printre fulgii de nea, care la aceasta altitudine se simt in largul lor.

Dupa aceasta portiune destul de solicitanta cu mult bolovanis dupa care zapada, in jur de ora 17 am ajuns la refugiul de la Campo Alto – 5300m, care desi este destul de mic, este echipat cu un mic aragaz pe butelie, termos urias si multe cutii de ceai. Unul dintre ghizi a pus in 2 vase cateva lopeti de zapada, folosita pentru incalzirea noastra prin transformarea ei in ceai sau in supa Ne-am asezat cu totii sacii de dormit pe saltele de acolo si am incercat sa avem parte de un somn re-energizant pentru urmatoarea parte al urcusului. La 2h de la startul tentativei noastre de somn, Diana a inceput sa simta efectul altitudinei intr-un mod foarte neplacut, dureri de cap, febra, stare de voma si dureri musculare. In mod normal aceasta problema trece dupa aclimatizare, asa ca am fortat putin acest lucru cu pastile si ceaiuri.

Planul nostru de bataie era sa ajungem impreuna in Campo Alto, de unde doar eu sa continui spre varf. Tinand cont de starea Dianei, m-am gandit ca ar fi bine sa raman cu ea pana isi revine dupa care sa coboram la primul refugiu, insa stand de vorba cu ea si apoi cu ghidul am fost incurajat sa continui spre varf. Asadar, dupa 5h programate pentru somn, insa nedormite, mi-am pus frontala pe cap, coltarii in picioare, pioletul in mana, m-am legat cu o coarda de vreo 8m de ghid si cu restul grupului am inceput urcatul varfului in jurul orei 1 noaptea. Asadar, Diana a ramas singura in refugiu, cu tot ce ii trebuia la indemana.

Odata porniti am realizat ca avem parte de o vreme exceleta cu cer senin si fara vant, ceea ce ne-a permis sa tinem un ritm bun. Dupa ce-am urcat cam 300m am inceput sa vedem in zare fulgere si mi s-a parut tare ciudat sa vad fulgere undeva mai jos de mine, inca un reper ca eram undeva foarte sus

A venit si momentul sa aplicam ce facusem in prima zi pe un perete cam de 80 grade si inalt cam de 10m, ghizii nostri s-au dus inainte si au asigurat traseul, dupa care ne-au filat pe fiecare dintre noi. Fiindca este noapte si vezi destul de putine la lumina frontalei, pierzi foarte multe lucruri din vedere, si totodata, cel putin in cazul meu, motive provocatoare de ridicarea nivelului de adrenalina. Ceva emotii ai parte atunci cand treci peste crevase, nu foarte largi, insa foarte adanci.

Cand mai aveam cam 200m pana in varf am inceput sa simt oboseala si o foarte mare dorinta de a respira mai mult aer decat puteam face dintr-o singura inspiratie cu gura deschisa la maxim. Am inceput sa ma autoincurajez, la fel a inceput sa faca si ghidul meu, iar vazandu-i pe ceilalti din jur ca erau cu totii ok am strans suficienta energie pentru a continua. Nu tu dureri musculare sau de cap, nu tu frig ci doar doream mai mult oxigen pentru sangele meu.

Cu o 100 m inainte de varf, pentru 60m, a fost cea mai dificila urcare din acest traseu, o portiune abrupta si lata doar de 1m unde folosirea pioletilor era esentiala pentru un plus de echilibru ce te ferea de cele doua abisuri unul in stanga si altul in dreapta. In acest moment respiratia mea era turata la maxim, insa a venit si marea relaxare odata cu ajungerea in varf cu doar 10 minute inainte de rasarit, mai precis pe varful Huayna Potosi, altitudine 6088 m. Este prima oara cand ajung la aceasta inaltime fara sa fiu intr-o cabina presurizata si dotata cu aripi motorizate si cu totii ne-am bucurat mult de privelistea de acolo sus, lacul Titicaca la nord, La Paz la sud-vest si alti munti si lacuri in jur.

Dupa 20 minute de stat acolo sus, mi-am luat ghidul si l-am rugat sa ne grabim pentru a ajunge la Diana si ce am urcat in 5h am coborat in 1h. M-am bucurat sa o vad fara febra si zambind, insa in continuare cu cateva dureri si dupa ce au revenit cu totii la Campo Alto am continuat coborarea la primul refugiu, unde mi-am incantat papilele gustative cu carne de alpaca

Abia asteptam sa ajungem din nou la hostel in La Paz si dupa 32h nedormite si un dus fierbinte ne-am bagat la un meritat somn.