Ultimele zile in Argentina si prima din Brazilia

Da! A venit si acest moment…gata cu umblatul prin Argentina. Avem o colectie intreaga de stampile pe pasaport de la vamile lor, ba cu intrari si iesiri din Chile, ba din Uruguay.

Am decis ca primele din aceste ultimele zile sa le petrecem in Esteros del Ibera, unde am vrut sa facem cunostinta si cu pampasul mlastinos al acestei tari. Dupa ce am revenit in Buenos Aires am luat autobuzul spre Mercedes, unde la 4 dimineata ne astepta un jeep care sa ne duca ultimele 120km pana la Colonia Carlos Pellegrini, oraselul cel mai dornic de turisti. Cat de dornic!? Pai, primesc in fiecare an cam 25.000 si ei numara doar 700. Jeep-ul era o masina americana, o nava amiral pe patru roti in care abia simteai drumul de pamant cu suficiente denivelari. Rasaritul l-am prins chiar peste lacul mult vizitat si cu toti am tresarit cand soferul a folosit mai cu zel frana si in loc sa evitam vreo groapa cum ne asteptam, soferul se straduia sa nu calce aligatorul care s-a gasit sa se incalzeasca pe drumul inca cald de peste noapte. Saracul s-a cam speriat, incercand chiar sa-si ridice labuta stanga sa catere micul zid de piatra ce separa lacul de drum…sigur nu i-a iesit.

Am ajuns la lodge-ul nostru in jur de ora 6, fiind asteptati cu micul dejun pregatit si camerele pregatite pentru un somn bine meritat. Cand ne-am trezit si iesit afara, am fost loviti in plin de aer fierbinte si in unanimitate am decis sa ne folosim de piscina din curte si impreuna cu Marcelo, gazda noatra, am facut planul de bataie: 1 excursie mai spre seara si alte doua a doua zi.

Dupa ce am mancat ceva foarte usor ne-am dus cu ghidul nostru pana la camping-ul municipal (unul dintre cele mai frumoase pe care le-am zarit vreodata) si ne-am imbarcat intr-o barca pentru a ne duce pe lac. Am vazut din nou animale in elementul lor: muuulte pasari, aligatori, capibara, cerbi, caprioare si maimute. Si a doua zi excursiile facute au constat in plimbari in natura pentru a vedea animale.

Pentru a pleca de aici am apelat din nou la un jeep, insa de data asta unul mai pe masura europenilor, adica nu la fel de spatios si absorbitor de socuri. Aveam emotii cu privire la aceasta iesire din Carlos Pellegrini pentru ca in seara precedenta am avut de-a face cu o racoritoare si placuta ploaie de vara, insa care putea crea probleme drumului de pamant. Norocosi fiind, am putut merge pana la Posadas, de unde, in nici in 15 minute, ne-am urcat in autobuzul spre Puerto Iguazu si dupa alte 6 ore ne-am cazat si ne-am dus mai departe pana in Brazilia pentru a cumpara bilete de autobuz spre urmatoare destinatie. Ajunsi in terminalul lor, singura companie cu bilete spre Bonito, era inchisa asa ca am decis sa revenim peste doua zile dimineata pentru a le cumpara…o sa vedeti ca acum iar ne-am schimbat putin planul din cauza autobuzelor.

A doua zi, tehnologia digitala din telefon si-a facut datoria si la 6:30 a pornit alarma programata cu dibacie de catre noi. Am pregatit rucsacii mici cu muuulta apa, cateva fructe, cate ceva de facut sandvisuri, prosoape, costumele de baie si bineinteles camerele. Ne-am servit in graba micul dejun care a intarziat sa apara pe mese, am ocolit marea piscina si ne-am oprit la statia de autobuz pentru a-l prinde pe primul ce se indreapta spre partea argentiniana a cascadei Iguazu.

Acolo unde raurile Parana si Uruguay se unesc, iar granitele Argentinei, Paraguayului si Braziliei se pot vedea aproape cu ochiul liber, se afla Puerto Iguazu, poarta din aval catre Parcul National Iguazu si cascadele sale faimoase, 270 la numar. Am inteles ca pe langa Buenos Aires si Glaciarul Perito Moreno, acest parc este una din cele trei mari atractii ale Argentinei. Parcul national care inconjoara poate cea mai impunatoare cascada din lume are o suprafata de 70 km patrati de padure subtropicala.

Hostelul la care ne-am cazaat in Puerto Iguazu este cel mai mare in care am stat pana acum, cu zeci de camere, o sala imensa cu canapele si mese normale, o piscina de cateva sute de metri patrati si o bucatarie foarte aglomerata seara. E o adevarata industrie acest hostel si recunosc ca a fost destul de bine acolo.

Am ajuns printre primii la intrarea in parc, chiar inainte cu cateva minute de deschiderea caselor de bilete si am facut un plan de bataie, dupa ce ne-am uitat pe harta parcului si la timpii scrisi la diferitele rute. Accesul la aceste trasee se poate face pana in ora 15, exceptand Garganda del Diablo unde accesul e permis pana in ora 16. Nu ne asteptam la o astfel de restrictie.

Dupa o plimbare prin padure de 15 min, am inceput sa auzim vuietul produs de apa in cadere si imediat dupa ce am intrat pe traseul superior am dat peste o priveliste incredibila…oare cum sa nu faci ochii mari cand pe retina ti se proiecteaza zeci si zeci si zeci de cascade de diferite inaltimi, latimi si debite. E ceva ce merita vazut.

Dupa ce au inceput norii sa se rarefieze si sa apara soarele in scenariu, ne-am indreptat spre traseul inferior de unde am luat si o barca spre insula San Martin de unde puteam vedea mai bine a doua cascada ca marime dupa Garganda del Diablo. Pentru cei pasionati de fotografie e foarte interesant subiectul ce intervine in peisaj: curcubeul. Intelegi si motivele aparitiei lui atunci cand simti cum esti racorit de cantitatile mari apa pulverizata in aer…foarte bine primite datorita caldurii.

Aceasta racorire nu ne-a fost suficienta si am luat barca care te plimba prin fata unor cascade si la doua dintre ele, am facut mai bine cunostinta cu ele, intrand sub ele intr-o mica masura, cat sa ramanem teferi, racoriti si foarte zambitori :)

Am lasat capitanul in urma si ne-am continuat drumul pe uscat pana la statia de tren, ce ne-a dus pana la capatul unei punti, ce mergea doar cateva sute de metri peste ape, pana chiar deasupra celei mai mari cascade de la Iguazu: zgomot, apa pulverizata, curcubee, totul alb si multa lume. E o adevarata incantare sa privesti cum acea cantitate uriasa de apa cade intr-o explozie alba si sa simti racoarea ei. Am stat cateva zeci de minute acolo si cand ne-am uitat la ceas deja se facuse 1:30…am luat puntea la pasi rapizi si am prins chiar la timp trenul ce cobora spre iesirea din parc. Insa nu acesta era gandul nostru. Mircea, colegul de facultate cu care m-am trezit nas in nas in El Chalten, Argentina, ne-a dat un pont, iar accesul spre acel pont se facea pana in ora 15.

Ne-am reaprovizionat cu apa, de data asta de la robinet, pentru ca nu am dorit sa dam 10 USD pe 750ml, si am pornit prin padure pe un traseu de 3km, pana cand am ajuns la o alta cascada, mai mica, dar la baza careia puteai sa te racoresti inotand micul bazin format acolo. Cand am ajuns acolo am realizat de ce Mircea spunea sa ne ducem prima oara acolo, pentru ca ai soare inainte de pranz. Oricum, tot ne-a placut sa stam sub cascada :)

A doua zi de dimineata la 7:30 a venit acelasi taximetrist sa ne duca din nou pana in Brazilia, si a fost cel mai bine sa facem asa si ca timp si ca bani. Am oprit la terminal si din pacate am constatat ca nu puteam sa plecam in aceasi seara spre Bonito, din lipsa de locuri…insa pentru a doua zi, tot de dimineata, am gasit un autobuz spre Campo Grande, de unde puteam sa luam un alt autobuz spre Bonito. Acum ne-a ramas sa cautam un loc de cazare si din fericire soferul stia un hostel frumusel la cateva minute de terminal…perfect. Ne-am dus acolo, am lasat rucsacii si ne-am intors la masina pentru a ne continua drumul pana la parcul Iguazu (partea Braziliana). Chiar ne-a ajutat mult acest taximetrist si a meritat din plin sa ii lasam in plus 10 USD.

Desi cele mai multe caderi de apa se afla pe teritoriul Argentinei, panorama lor poate fi admirata mai bine de pe teritoriul brazilian. In partea braziliana, drumetia a durat 3h fata de cele 10h petrecute cu o zi in parcul argentinian. Daca esti in zona si ai de ales intre cele 2 parcuri, noi zicem ca partea argentiniana trebuie aleasa.

Am turnat cam 800 de poze la cascada Iguazu si in continuare sunt incantat sa descopar noi modalitati de a folosi aceasta jucarie primita cadou de la bunii mei prieteni cand am sarbatorit 30 de ani. Multumesc dragii mei, cum mai imortalizam eu minunile naturii fara darul vostru?? 😉

Buenos Aires


Daca pana acum Pucon (Chile) si Bariloche (Argentina) duceau o lupta stransa pentru ocuparea locului intai in topul destinatiilor, acum li s-a mai adaugat un rival: Buenos Aires. Exista diferente majore intre ele, de la 14 milioane de locuitori in capitala Argentinei, la doar 20.000 in oraselul chilian, de la privelisti umbrite de multa cenusa in Bariloche, la mirosul de lemn intalnit la tot pasul in Pucon, de la zapada si frig in Pucon, la canicula coplesitoare din Buenos Aires.

Bineinteles ca si activitatile ce pot fi intreprinse in aceste locuri difera intrucat in Pucon si Bariloche poti sa te bucuri mai mult de natura, sa urci un vulcan, sa faci kayaking sau rafting, iar in Buenos Aires te poti bucura de muzee, plimbari in parcuri si multe, multe activitati culturale, evenimente de tango, demonstratii, concerte, piese de teatru.

De altfel, pentru asta trebuie sa vii in Buenos Aires, nu doar pentru a vedea cele mai faimoase locuri, sa vezi un spectacol de tango si sa mananci “asado”, pentru ca pleci neimplinit fara sa stii :).

Noi am ajuns aici ca mari doritori de tango: lectii de tango, petreceri de tango (asa numitele milongi) si pantofi de tango (unealta de baza in aceasta indeletnicire), insa pe parcurs am descoperit si alte activitati pe care am dorit sa le facem.

Primul lucru pe care l-am cumparat odata coborati din autobuzul de Mar de Plata, a fost ghidul de buzunar al orasului (Guia T) si care m-a surprins cat de simplu si inteligent este facut. In el gasesti harta orasului impartita pe 30 de pagini, fiecare avand clasica matrice A-D, 1-4. Cand vrei sa ajungi la o anumita adresa, cauti in index denumirea strazii si afli numarul hartii impreuna cu patratelul in care se gaseste (ex: harta 7 – A3). Fiecare harta e plasata pe pagina din dreapta, iar pe pagina din stanga gasesti aceleasi patratele, insa cu autobuzele ce trec pe acolo. Asadar era foarte usor sa gasesti ruta convenabila tie. Un mare avantaj aici este faptul ca toate autobuzele circula toata noaptea si sunt sigure ;).

Gasesti si metrou aici, insa acesta nu pare a fi fost gandit prea bine, pentru ca magistralele sunt dispuse precum un evantai si ca sa ajungi pe alta linie dureaza cam cat ai face pana la Ploiesti. Aceasta situatie se va schimba destul de curand, cand vor finaliza o noua linie care va taia acest evantai. Oricum, ne-am bucurat de existenta lui, insa din a treia zi de sedere, am aflat de ce cu o zi inainte erau cozi luuuungi la ghiseele de metrou: pentru ca urma sa se scumpeasca metroul cu doar 130%, de la 1.1 pesos la 2.5 pesos…asta da diferenta!

Totodata s-au inregistrat si proteste ale celor de metrou, insa cu totul atipice pentru ceea ce stiam eu ca inseamna greva. Metrourile mergeau in continuare dupa programul normal, doar ca cei ce vindeau biletele la ghisee nu mai existau si intrarea era libera…asa ar trebui sa se intample si la noi…macar cu grevele preventive :).

Fiindca planificasem o sedere de 3 saptamani, am inchiriat un studio simpatic in cartierul Palermo Hollywood, cu strazi umbrite de copaci mari, cu multe baruri, restaurante si gelatierii. Da, gelateriile au fost o mare atractie pentru mine, in special in zilele in care termometrul nu putea sa coboare sub 30 de grade. Exista cateva lanturi de gelaterii, precum Freddo, Volta, Capricini, etc. si din toate, pe cele mai bune le-am gustat la Volta. De fiecare data cumparam cel putin un sfert de kg, numai bine pentru a-ti alege 3 arome: dulce de leche cu nuci sau martipan sau ciocolata cu migdale farmate sau crema de lamaie sau cookies…bune, bune, bune!!!

A doua seara ne-am intalnit cu prietenul nostru Juan, pe care l-am cunoscut in Bucuresti, prin al nostru prieten Marius si la intrebarea ce preferati sa mancati, pentru a alege un restaurant potrivit, Diana a pronuntat cuvantul “pizza”…Daaa, prima pizza buna dupa 5 luni. Juan ne-a dus la “El Cuartito” cea mai veche pizzerie din oras (tocmai implinise 78 de ani), unde am intalnit o atmosfera tipica portenilor si o pizza cu ceapa de milioane :).

Dupa surplusul de calorii datorat poftei, Juan ne-a prezentat orasul pe timp de noapte, ne-a spus povestea gelateriilor si pasiunea argentinienilor pentru inghetata, asadar desertul nu a constat in crema de zahar ars :).

Diana s-a documentat foarte bine despre scolile de tango si profesori si am avut parte de cursuri interesante si putem zice ca am invatat lucruri noi :). In fiecare seara exista cel putin 2 milongi recomandate pentru acea zi a saptamanii, vinerea la Canning, duminica La Glorieta, joia la Nino Bien si tot asa (din pacate nu am avut timp sa le bifam pe toate, dar ne mai intoarcem ;)). In Argentina, printre tineri, tangoul nu este ceva popular si nici foarte apreciat, dovada fiind faptul ca putini argentinieni sub 40 de ani gasesti la milongi, cei care scad media de varsta sunt dansatorii veniti din alte tari. Din fericire usor, usor tangoul isi face loc si printre tineri, in special in randul celor sub 21-22 de ani, asa ca ma gandesc ca peste 6-7 ani nivelul va fi mai bun decat acum.

In ultimul weekend am ales sa dedicam seara de sambata unui concert de tango si am mers in Torquato Tasso la un concert al Lidiei Borda (http://www.lidiaborda.com.ar), considerata una dintre cele mai bune cantarete de tango din prezent. Atat localul cat si concertul ne-au impresionat in mod placut.

Daca ajungi in Buenos Aires, trebuie sa te duci la Konex, o fosta fabrica ce a fost transformata intr-un loc dedicat activitatilor culturale: expozitii, lansari, concerte, etc. In fiecare luni seara se intampla LA BOMBA DE TIEMPO (http://labombadetiempo.blogspot.com/), un concert “doar” cu 20 de percutionisti ce-si construiesc ritmul intr-un fel ce-l simti direct in piept si-ti face cordul sa bata dupa acelasi ceas.

In ultimele noastre zile in Buenos Aires, din nou ne-am bucurat de intalnirea cu cineva drag de acasa: prietena noastra Irina, care si-a facut aparitia in acelasi oras pentru o luna de zile, si mai chitita pe tango decat noi :). Impreuna cu ea si Juan am fost intr-o seara la casa unor prieteni de-al lui Juan, unde s-a lasat cu un “asado” (gratar) tare, tare bun ce a continuat cu o inghetata buna, buna, buna. Va ramane ca o amintire culinara placuta, baietii astia chiar stiu cum sa faca gratar. Mai intai se folosesc de carbunii foarte incinsi pentru a lasa felia de carne sa prinda crusta pe o parte si alta, dupa care lasa carnea la carbuni mai putini energici pentru ca sucul din interior sa-si faca datoria. O regula foarte importanta: niciodata, dar niciodata sa nu presezi carnea cu vreo furculita sau cu vreo ustensila de gratar…carnea nu trebuie traumatizata fizic pe gratar, ci doar termic.

Am dat cu pasul si in cateva muzee si cel mai mult ne-a impresionat muzeul MALBA (Muzeul de Arta Latino Americana din Buenos Aires) ce are cateva expozitii incantatoare, interesante si chiar neobisnuite. Una dintre lucrari, care e plasata pe hol, este o banca ce-si prelungeste scandurile ca o planta agatatoare pana la etajul urmator unde se termina tot cu o banca. Aripa care ne-a placut noua cel mai mult a fost cea ce gazduia lucrarile lui Carlos Cruz-Diez (http://www.cruz-diez.com/) un venezuelean-francez, considerat unul dintre principalii exponenti ai artei contemporane. Amandoi am votat pentru introducerea acestui muzeu pe lista celor mai bune vazute de ochii nostri vreodata, ai ei mai frumosi decat ai mei :).

Ca in orice capitala care se respecta, si aici poti face un tur al orasului cu autobuzul, care opreste in cele mai importante 23 de locuri din oras, asa ca odata cu sosirea parintilor de condori (ce mai tremura Diana cand ii asteptam in aeroport, cata emotii pe ea!) ne-am spus sa-i dam o sansa. Zis si facut! Ne-am trezit de dimineata tare si ne-am ghidat prin puterea mintii trupurile pana la locul de pornire, adica cam 5 minute de mers pe jos, plus 30 minute de mers cu metroul, alte 10 de mers pe jos si 20 minute dedicate cumparatului de bilete…asta pentru ca vanzatorul a intarziat nitel, un obicei foarte tipic celor de aici :).

Din cele 23 de opriri am ales sa oprim si sa vizitam mai putin de zece: gradinele japoneze, Caminito, Puerto Madero, Galerias Pacifico, cimitirul Recoleta si muzeul Eva Peron…nu neaparat in aceasta ordine. A doua zi am mers la cel mai faimos targ de suveniruri: Feria San Telmo. Daca orasul duminica la ora 11-12 este aproape pustiu, cele cateva stradute ce gazduiesc feria sunt foarte neincapatoare si foarte colorate.

In ultima zi, am predat apartamentul, am recuperat garantia, ne-am luat ramas bun de la gazda si am pornit toti patru spre feribotul ce avea sa ne treaca de partea cealalalta a estuarului, in Colonia del Sacramento, Uruguay. In aceasta tara ne vom petrece cateva zile pe ale ei plaje si vom face cunostinta cu valurile oceanului Atlantic :)

Craciunu’ la capatul lumii

Cum am fi putut face ca zilele de Craciun sa fie diferite? Departe de casa, de lungile cozi la supermarket, cozonaci si caltabosi, dar mai ales departe de familie si prieteni cu care eram obisnuiti! Am ales totusi sa facem ceva aparte pentru a ne aminti cu drag de Craciunul nostru din America de Sud. Ne-am consultat, ne-am indepartat, ne-am apropiat, am rezervat, ne-am sincronizat, iar ne-am mai indepartat si asa am ajuns “al fin del mundo”, in Ushuaia cu doi prieteni dragi din Romania: Mihai si Daniela.

Ziua de 24 nu prea a semanat cu cele din anii precedenti intrucat am ales sa “colindam” Parcul National Tierra del Fuego. Un loc la mai putin de 20km de Ushuaia cu lacuri, rauri si munti de privit. Am inceput de undeva din sud-vest si am luat-o la picior prin padurea plina cu iepuri si pe langa cateva lacuri pana am ajuns la malul lacului Roca ce este impartit cu Chile, unde acelasi luciu de apa poarta alt nume. De aici incepe un urcus mai dificil pe Cerro Guanaco care a cam provocat in Diana atitudinea “de ce nu va duceti voi si va astept eu aici!?”. Zis si facut, am lasat-o pe Diana sa citeasca langa semineul ce vorbea in “trosneste lemne” si impreuna cu Misu si Daniela am dat la pas alert pe traseu. Pana la “miradorul” din varf erau 4 ore de urcat si noi mai aveam la dispozitie 4,5 ore pana la utimul microbuz ce pleca din parc spre Ushuaia, asa ca am decis sa urcam doar pana la un “mirador” intermediar. A meritat cu prisosinta urcusul pana acolo pentru a fi martori la o priveliste de milioane, care in acelasi timp ne-a provocat un mic regret pentru ca nu puteam urca pana sus, unde am fi putut vedea mai multe.

Dupa o sedinta foto, ne-am intors la microbuz si am pornit spre hostelul nostru care a pregatit pentru toti oaspetii o cina de craciun cu lucruri specifice lor: empanadas, carnati choripan, parilla (porc si vaca). Da, argentinienii se bazeaza foarte mult pe carne :)

A doua zi de dimineata, Misu si Daniela s-au pornit spre Puerto Natales de unde se fac toate pregatirile pentru drumetia din parcul Torres del Paine. Din cele 4 zile pe care le aveau programate pentru acest lucru, au putut face 3 pentru ca niste turisti mai putini constienti au reusit sa dea foc la padure, obligand autoritatile chiliene sa inchida parcul pentru 1 luna. Bine ca au inceput cu ce era mai important :)

In aceeasi seara ne-am imbarcat pentru o excursie pe canalul Beagle si am vizitat cateva insule mici pline cu lei de mare si cormorani imbracati in acelasi costum precum pinguinii. Turul a inceput la ora 19:00 si am avut o lumina numai buna pentru cateva poze la farul Les Eclaireurs. Fiind atat de jos si aproape de solstitiu, soarele apunea la 22:30 si aveam in medie 17h de lumina pe zi. Aaa, si la fel ca la Machu Picchu am fost si in Ushuaia sa ne punem stampila pe pasapoarte; noi am ales una cu farul si pe care scrie “fin del mundo”.

Imediat dupa Craciun, ne-am luat la revedere si de la Patagonia argentiniana. Rezervasem din timp un zbor din Ushuaia catre Comodoro Rivadavia, un oras pe coasta atlantica, insa am avut ceva emotii intrucat zborul in 4h a avut 3 decolari dar, spre norocul nostru, tot atatea aterizari.

Intrucat Comodoro nu prezenta interes pentru noi mai ales ca arata ca genul ala de loc in care daca ti-ai aduce nevasta in vacanta, ea ti-ar oferi in schimb un divort rapid, am decis sa plecam cat mai repede de acolo spre nord. Trebuia ca pana pe 30 decembrie sa ajungem in Mar del Plata, pe coasta oceanului Atlantic. Odata ajunsi la autogara ne-am interesat spre ce destinatii am putea lua un autobuz in urmatoarele ore. Cel spre Viedma pe care l-a sugerat Silviu plecase de 5 min, in cel spre Bahia Blanca mai aveau doar 2 locuri si cat am incercat noi sa achitam cu cardul, unul s-a si vandut…ce sa facem? Pana la urma am avut noroc…in autobuzul catre Bariloche ce pleca in 5h mai erau 2 locuri, e adevarat ca la distanta unul de celalalt, dar am hotarat sa le luam si poate aranjam cumva sa ne mutam pentru a fi impreuna. Zis si facut, reveneam dupa numai o luna din nou in Bariloche…adica ne-am prelungit cu inca 2 zile sederea in Patagonia argentiniana.

In Bariloche ne-am simtit noi cel mai bine intrucat hostelul a fost cel mai primitor si sigur din toata calatoria, asa ca intoarcerea in acel loc nu putea decat sa ne bucure. Ne-am relaxat si am profitat de timpul frumos. In una din zile ne-am dat cu kayak-ul pe Lacul Gutierrez in aproprierea orasului Bariloche si a fost o experienta foarte relaxanta si incantatoare. Sa mai facem, am zis!

Urmatoarea destinatie: punctul de plecare al raliului Dakar Rally 2012, orasul Mar del Plata. Deci revelion pe plaja anul asta! Nu pot sa spun ca nu ne incanta ideea :)

Condorii ureaza la multi ani pentru toti cei dragi! Multumim tuturor pentru ca ati fost tot acest timp alaturi de noi si speram sa ne revedem cu bine in 2012!

Torres del Paine: 5 zile si 80 km

Nu ne-am mai folosit de functia “snooze” al telefonului ce ne-a dat trezirea la 6 dimineata si am coborat la indestulatorul mic-dejun pregatit de gazdele noastre de la Erratic Rock Hostel. Sunt bine organizati, reusind sa ajute cat mai mult posibil pe cei ce se pornesc sa faca traseul renumit. De exemplu, in fiecare zi in micul pub lipit hostelului, la ora 3 tin o prezentare cu ceea ce inseamna cele mai cunoscute drumetii, insotita de sfaturi utile.

Am ales sa facem traseul “W” numit asa datorita formei lui, care nu seamana cu alta litera, gen “Ț”. Ne-am inchiriat cu o zi inainte cele necesare (cort, un sac de dormit, saltele de neopren, bete de trekking si unelte pentru gatit) si am cumparat provizii pentru 5 zile (cateva conserve, paste, lapte praf, fructe uscate, oua pe care le-am fiert, clatite, dulciuri, batoane energizante si paine).

Pe la 7 autobuzul ne-a luat cu totul si ne-a dus timp de 2h pe un drum de genul celui intre Soimaresti si Savesti, adica de piatra si pamant, pana la intrarea in parcul national, punct insotit pe harta de textul “Laguna Amarga”. Ne-am frecat pe ochi de somn si de ce vedeam, am golit portofelul de 60 dolari pentru a primi 2 hartiute mici pe post de bilet, ce nu ne-ai fost niciodate controlate. De aici ne-am continuat drumul cu un alt autobuz, pentru ca roata din fata dreapta si-a dat rasuflarea, pana la micul catamaran de pe lacul Pehoe, ce ne-a transferat pe partea opusa. Fiindca peisajul era total opus banalului, mi-am gasit un loc printre ceilalti ochi mariti de pe punte, din care mai bine de 80% fiind atasati turistilor din Israel. Am invatat sa zic “ani lo medaber evreit”…clar ca nu se scrie asa pentru ca in original se foloseste alt alfabet :) si inseamna “eu nu vorbesc ebraica”.

Catamaranul ne-a dus la Refugio Paine Grande, loc numai bun de instalat cortul in camping. Am facut cunostinta cu micul cort, iar in cateva minute a fost deslusit si instalat. Diana a pregatit ceva de mancare si pe la ora 14:00 am dat drumul la picioare sa ne duca cat pot ele mai bine pana la ghetarul Grey. A fost o plimbare placuta, pe un traseu ce trece pe langa lacul Grey, prin zone batute de vant, prin paduri si peste multe sipote si paraiase, care iti usureaza foarte mult alimentarea cu apa. Din acest motiv am folosit doar un recipient de 750 ml pe care il umpleam din cand in cand cu apa foarte, foarte buna, neatinsa de poluare. 11 km mai tarziu am ajuns la destinatia noastra, un “mirador” catre ghetar, moment ce a coincis si cu poza noastra de la ora 5 :)

Am facut acelasi drum inapoi, insa de data asta cu alt peisaj in fata si dupa 3,5h am revenit la cortul nostru si ne-am folosit de dusurile calde din camping si de bucataria ferita de vant, unde ne-am incalzit legumele preparate cu o zi inainte. Pe la 22:30 ne-am pus in sacii de dormit si pentru inca 20 minute am avut suficienta lumina naturala pentru a citi cateva pagini din “Negociatorul”. Cele 9h de somn ne-au fost prielnice si s-au terminat cu o trezire in plin soare, ce statea cocotat pe un cer aproape neatins de nori si lumina varfurile din jur si lacul de langa, intr-un fel ce te facea sa inspiri adanc si zambind aerul ce calatorea impins de vantul molcom. Amandoi traiam cu satisfactie momentele din acea dimineata :)

Diana a pregatit un mic-dejun gustos, eu am strans cortul odata cu restul lucrurilor si din nou am dat drumul la picioare, de data asta mai solicitate de rucsacii plini. Nici dupa 15 minute ne-am oprit la primul parau si am baut impreuna aproape un litru de apa…nu ne gasisem ritmul inca. A mai durat inca un alt sfert de ora pana am intrat in ritm si dupa alte 2 ore am ajuns la Campamento Italiano, un loc de camping gratuit in padure, dar cu un post al celor de la Guarda Fauna. Au fost binevoitori cu noi si ne-am putut lasa rucsacii grei la ei si ne-am dus spre nord pentru 1,5h pana la un “mirador” de unde se putea vedea ghetarul francez si sa auzi zgomotul bucatilor de gheata ce se desprindeau si cadeau cativa zeci de metri. Am revenit la camping, am luat rucsacii pe care i-am mutat inca cativa km mai la est pana la Refugio Los Cuernos si din nou am trecut prin procesul de instalare cort, mancat cina calda, dus si somn de 9h :)

Si acest refugiu se bucura de un superb peisaj: lacul Nordenskjold de o culoare rara la sud, in departare insa suficient de aproape incat sa-l auzi, ghetarul Francez spre vest, o cascada de cativa zeci de metri la nord-vest si un alt varf de munte la est.

Dimineata, adica startul zilei numarul 3, ne-am pregatit moral pentru cea mai lunga tura cu rucsacii in spate si aceasta pregatire morala a inclus si o golire pronuntata al rucsacului de mancare, prin proces de hranire. Spatele meu s-a inveselit la diferenta de kg creata si timp de 6,5h am strabatut cararea care ducea spre est la Refugio Chileno. A fost ziua cea mai putin spectaculoasa si seara a fost cea mai friguroasa si vantoasa dintre toate. Dupa ce am ridicat cortul, ne-am mutat in refugiu, mai exact langa soba ei si am stat la povesti cu 2 chilieni si cu Adrian, un american de varsta mea, nascut in Focsani si care a plecat cu familia in SUA, in 1990. Urmeaza sa ne vedem cu el la o cina romaneasca pregatita de noi in Buenos Aires :). Ni se pare foarte amuzant accentul lui.

In zorii zilei nr. 4 a plouat pentru 2 ore, dar ne-am recuperat zambetul cand am vazut imediat ca s-a inseninat si ne-am plimbat cu rucsacii mai usori, spre ultimul camping din program, Campamento Torres. De aici, in aceeasi dupa-amiaza, am facut ultimii km spre renumitii Torres del Paine. Vremea excelenta ne-a oferit o priveleste frumoasa si eu am decis sa revin in urmatoarea dimineata pentru fi martor la rasaritul de soare, al carui rosu ar trebui sa puna in alta lumina cele trei turnuri. Asa am si facut, insa din cauza norilor ce ascundeau complet turnurile, momentul rosu nu a avut loc, ci 20 minute mai tarziu am prins momentul portocaliu :)

Intors la camping, am trezit-o pe Diana si am pregatit plecarea spre iesirea din parc, catre Laguna Amarga. La 14:30 am urcat in autobuzul spre Puerto Natales si imediat ce am pasit pe a treia treapta a autobuzului, nasul mi s-a incretit la odorul emanat de drumetii umblati ce se gaseau deja in autobuz. Ajunsi la hostel, am umplut 2 pungi cu haine si le-am dus la spalat…ca doar se apropie Craciunul.

Acum suntem in Tara de Foc, in cel mai sudic oras din lume, Ushuaia, si vom petrece aici Craciunul impreuna cu prieteni de acasa: Misu si Daniela :). Mai departe de Laponia lui Mos Craciun nu puteam fi :)

Sfaturi pentru cei interesati:

– la ora 3 in fiecare zi in Puerto Natales, in locul de plecare catre trek in Base Camp-ul hostelului Erratic Rock, are loc o prezentare a traseului si persoane cu experienta ofera sugestii/recomandari si raspund la intrebari. Recomandam sa mergeti la aceasta prezentare, e gratis si va ajuta foarte mult sa va planuiti drumetia;

– hostelul Erratic Rock e un loc foarte dragut si primitor de stat inainte si dupa drumetie si foarte prielnic pentru a gasi alti turisti cu care sa faceti traseul ales…de doriti.

– in ceea ce priveste inchiriatul de echipament, cei de la Base Camp au echipament bun, insa un pic mai scump; noi am avut 2 zile la dispozitie inainte sa ne pornim asa ca am avut timp sa studiem un pic oferta din oras si am inchiriat pana la urma dintr-un loc mai ieftin; betele de trekking si izoprene sunt foarte necesare.

– mancarea trebuie cumparata in functie de cate zile aveti de gand sa petreceti in parc; in principal se iau in calcul micul dejun si cina, intrucat in timpul pranzului sunteti pe drum, nu o sa opriti pentru un pranz gatit. Pentru pranz dulciuri, un compot si fructe uscate am avut (sunt cateva magazine ce comercializeaza fructe uscate, desi sunt cam scumpe, sunt foarte potrivite de mancat la pranz, iti dau multa energie). Pentru cei cu punga mai mare, toate cele 3 mese ale zilei pot fi servite la refugii. Un mic dejun e undeva la 10-12 usd, un pranz (lunch box) cam 16 usd si cina 20 usd – toate 3 la oferta 40 usd :))).

– daca optati pentru campat, luati in considerare ca anumite refugii sunt fara plata (de ex. Campamento Italiano, Campamento Torres), iar la altele trebuie platit in jur de 10 usd/pers si beneficiezi de dusuri (iar la Refugiul Paine Grande/Pehoe chiar si de bucatarie).

– apele curgatoare din Patagonia sunt potabile, deci o sa va puteti racori la toate paraiasele, raurile intalnite in timpul drumetiei, nefiind nevoie sa carati apa dupa voi.

– traseele in parc pot fi facute fie din est (incepand de la Hosteria Las Torres), fie din vest (Refugiu Paine Grande/Pehoe) – vedeti poza de mai jos, cu roz e ilustrat traseul facut de condori. Noi am ales ultima varianta din 2 motive: primul ar fi ca in acest fel vezi principala atractie a drumetiei si anume Las Torres la sfarsitul calatoriei. Al doilea (si cel mai important pentru mine) este ca in acest fel aproape jumatate din traseu se poate face fara rucsacii mari in spate (de ex. in prima zi am pus cortul la Refugiu Paine Grande/Pehoe si am facut prima latura a W-ului fara rucsacii mari pe care i-am lasat in cort), iar partea mai dificila se gaseste in ultimele zile ale drumetiei cand deja jumatate din mancare s-a consumat si implicit si greutatea rucsacului s-a diminuat.

La un capat de Patagonie

Mai aveam 10m si ma grabeam sa ajung la margine dar am intampinat un fum inecacios care mi-a uscat instantaneu gatul si cautam cumva sa-mi umezesc laringele prin niste tuse puternice. Materia dintre urechi mi-a actionat imediat si mi-a dat comanda sa ma aplec si sa ma intorc cativa metri pentru a-mi curata plamanii cu aer proaspat ce era batut de cel mai puternic vand de care am avut vreodata parte. Am inspirat de cateva ori adanc, foarte adanc, si am pastrat ultima rasuflare pentru a incerca din nou. Ma apropiam metru cu metru, distingeam mai multe prin fum, dar mi s-a facut frica, era prea abrupt, prea multa gheata desi aveam coltarii in picioare si ne-a ramas doar sa ne bucuram de experienta traita si de privelistele incredibile de la marginea Patagoniei si sa ne resemnam cu gandul ca nu vom vedea lava din craterul vulcanului Villarica.

Din cauza vantului foarte puternic nu am putut sta mai mult de 10 minute langa craterul fumegand si am pornit prin zapada intarita spre baza. Toti eram bine echipati si fiecare dintre noi avea si ceva mai putin obinuit…un plastic. Dupa o coborare pe coltari de jumate de ora, ne-am acoperit mijlocul cu o panza dura, ne-am asezat cu fundul pe plastic si la vale cu noi :). Am aluneat pe plastic si cu frana pe piolet in cateva reprize de suuuute de metri. A fost cea mai distractiva coborare pe un munte vreodata. Desi initial ne uitam cu invidie la cei 5 insi ce s-au de schiuri, ne-am bucurat mai mult de vitezele noastre si salturile prin zapada groasa.

Am fost mandru de stamina Dianei si de ritmul avut in urcarea vulcanului prin zapada, cu plastici si coltari in picoare, piolet si rucsac in spinare. A fost o zi excelenta si cu prieteni noi.

Cu o zi inainte am facut un tur prin care am cunoscut mai bine comunitatea Mapuche, cei care se gaseau pe aceste pamanturi atunci cand au ajuns conchistadorii. Asa am vizitat o familie care pe langa casa moderna si-au pastrat cele doua casute de lemn traditonale, una pentru dormit si una pentru gatit. Ambele au inautru, aproape de intrare, focul ce le incalzeste camera sau mancarea. Am fost invitati, dupa ce ne-au imbracat in haine traditionale si jucat jocul lor traditional, sa luam pranzul impreuna cu ei.

Pentru cei din comunitatea Mapuche, cea mai gustoasa si apreciata carne este carnea de cal si atuci cand am vazut bucata mare de muchi ce se rumenea pe un tarus infipt langa foc, ne-am lasat mandibulele relaxate si cu o usoara balbaiala am intrebat daca este de cal sau nu. Ei bine, raspunsul ne-a linistit si pana acum a fost cea mai buna carne de vita pe care am mancat-o vreodata, ce a fost insotita de legume cu gust, din propria lor gradina.

Am plecat de aici incantati de experienta culinara si culturala si am pornit catre Ojos de Caburga, un loc mai aparte unde se afla capatul galeriilor subterane prin care ajunge apa din lacul Caburga, aflat la cativa zeci de km distanta. In aceste locuri, apa are o culoare neobisnuita pentru ochii mei, un albastru hipnotic care te face sa stai langa ea.

La finalul turului ne-am pus constumele de baie si am lasat ca ploaie rece sa ne racoreasca putin in timp ce sedeam relaxati in apa fierbiente din piscina. Cand ai vreun vulcan in zona, sunt sanse mari sa gasesti si un loc cu ape termale.

Din Pucon am luat autobuzul pentru San Martin de los Andes, Argentina cu obiectivul de a face turul celor 7 lacuri de acolo. Ajunsi in autogara din localitatea cu pricina, am aflat ca drumul catre aceste lacuri este blocat din cauza unor lucrari unde dinamita era la loc de cinste. Ne-am zis ca nu are rost sa asteptam 3 zile pana la redeschiderea lui si ne-am propus sa plecam mai departe si am jonglat cu doua idei pentru urmatoarea destinatie: Bariloche (4h cu autobuzul) sau Puerto Madryn (la 18h cu busul tocmai in estul Argentinei). Ne uitasem pe calendar si ne-am dat seama ca in mod normal am ajunge in Puerto Madryn imediat dupa craciun, iar sezonul prielnic pentru a vedea balenele albastre se termina la finalul lui noiembrie. Craciunul ne gandim sa-l petrecem cu prieteni buni de acasa in Ushuaya, cat mai departe de mosul din Laponia, numai sa-i anuntam si pe ei :).

A trebuit sa ne hotaram repede, pentru ca autobuzul catre Puerto Madryn, pleca in 10 minute si pretul ne-a convins sa mergem la Bariloche :).

DA, merita, merita mult sa vezi aceste locuri, am stat numai cu ochii pe geam pentru a vedea un spectacol inedit: lacuri, rauri mari cu acelasi albastru, munti si…cenusa. Cenusa adusa de vant dinspre un vulcan activ din Chile. Tot pamantul este acoperit de un strat gros si albicios de cenusa fina, care la bataia vantului se ridica mult si soarele devine atat de palid ca te poti uita direct la el. Te uiti la muntii impaduriti cum varfurile le sunt albicioase si cum vantul puternic te lasa cu impresia ca la randul lor fumega.

Mergi prin orase mici si vezi movile intregi de cenusa data la o parte de pe drum sau din curtile oamenilor. Cei din Bariloche sunt mai putini afectati, insa si aici daca vantul bate dinspre nord vest vezi cum hainele isi schimba culoarea si cum iti intra praf fin in ochi.

In Bariloche am ajuns seara tarziu, asa ca ne-am rezervat din San Martin o camera intr-un hostel. Nu prea ne-a placut acolo si a doua zi de dimineata am cautat alt loc sa stam si am gasit pe internet o oferta buna: un apartament intr-o vila la cam 4 km de centru. A fost o decizie proasta ce ne-a creat alte nemultumiri, datorate acestei mutari.

Am cautat alt loc pentru urmatoarele zile si ne-am adus aminte de o recomandare facuta de australianca din pampas (cea care a pescuit tiparul electric) si am ajuns in cel mai tare hostel in care am stat vreodata. Este de fapt un penthouse la ultimul etaj al unui bloc de 10 etaje, cu o priveliste incredibila spre lac si munti, cu o bucatarie bine echipata, cu personal foarte prietenos si cu activitati interesante. Aproape saptamanal are loc un mic eveniment organizat de catre cei de la hostel: degustari de vinuri, petrecere cu muzica live sau cina internationala.

In ultima seara pentru noi la hostelul 1004 Penthouse, personalul a organizat cina internationala urmata de petrecere, unde fiecare dintre cei gazduiti a gatit cate ceva. Am gasit aici un ceaun de fonta asa ca am facut o mamaliga cu braza si smantana, iar la cuptor am pus niste legume cu piept de pui nitel marinat si usturrroiii. Cu drag ne laudam ca am dat lovitura cu cele preparate, iar o americanca ne-a incantat cu negresele ei servite la desert…bune, bune, bune!

Acum ne-am pornit din nou spre Chile cu destinatia in oraselul Puerto Varas si de acolo mai departe spre insula Chiloe, unde balenele isi au sezonul in primavara noastra…ne vom multumi cu pinguini :).

Ne-au mai ramas 100!!!

Azi ne-a anuntat prietena noastra J ca ne-au mai ramas 100 de zile de calatorit prin acest continent si marcam aceasta zi intr-un loc foarte pitoresc numit Pucon, undeva in zona lacurilor din Chile.

Am inceput in forta prima zi din cele 100 ramase, cu o mica lupta cu apele repezi ale unui rau, coborand pe el cu o barca de rafting, ca doar suntem in zona preferata de chilieni pentru practicarea acestui sport. Mai sunt si altele, insa mai mult accesibile cu caiacul. Am facut o echipa buna cu un cuplu englez, ce au un plan de calatorie ce se intinde pe un an, si am facut fata cu brio la cazatoarele de gradul 3 sau 4. Au fost doua momente cand faceam in barca precum un bostan in portbagaj si din fericire nu am parasit gonflabila pentru a testa capacitatile neoprenului de pe mine.

La prima vedere ne place mult in Pucon si credem ca vom mai sta cateva zile pe aici, pentru ca ar fi lucruri de facut pe aici: ape termale, un vulcan, cunoasterea comunitatii mapuche.

Ieri am primit in sfarsit noul Kindle si imediat ne-am cumparat bilete pentru a porni catre sud si pentru a lasa in urma Santiago si Valparaiso, unde am petrecut mai bine de 10 zile intr-un mod placut.

Am stat intr-un hostel foarte simpatic in Valparaiso, unde ne-am imprietenit cu alti calatori europeni si 3 seri la rand am cinat impreuna, cu mancaruri cat mai romanesti posibil: tochitura cu mamaliguta, legume la cuptor, salata de rosii, crema de capsuni, vita la gratar, etc. Ne-a facut placere sa gatim si sa lungim cina cu povesti si vin chilian.

Valparaiso este un loc aparte asa ca am decis sa petrecem 6 zile aici si ne-am alocat mai mult timp pentru a lucra, in cazul meu, si pentru a cauta cazare si lucruri de facut in Brazilia, in cazul Dianei. Se anunta un sejur cu un buget mai ridicat acolo, pentru ca atunci cand am cumparat biletele de avion nu ne-am gandit ca intoarcerea din Rio de Janeiro ar coincide cu carnavalul, perioada in care preturile pentru cazare cunosc pe grafic niste cresteri semnificative. Acum ne-am facut o idee si in urmatoarele zile vom actiona cu cardul pentru a rezolva anumite lucruri pentru calatoria din Brazilia.

Ne-au ajutat mult in ultimele zile intalnirele cu brazilienii pentru ca ne-au oferit mai multe ponturi despre anumite locuri din tara lor. Cu unul dintre ei si cu un chinez am plecat din Santiago pentru a face o excursie montana de o zi, asa ca am luat metroul pentru 20 min, un autobuz pentru 1h30 si un taxi pentru ultima ora, pentru a urca spre glaciarul San Francisco, unde Halu, brazilianul din poveste, s-a bucurat pentru prima oara de zapada. I-am oferit cu drag consultanta in cum se fac bulgarii de zapada si cum sa se dea cu punga de plastic la vale :).

Am simtit spiritul chinez in a face lucrurile repede, era primul la urcat, nu-l preocupa prea mult calatoria pana la ghetar, ci sa ajunga cat mai repede acolo. Deseori il vedeam nerabdator si cum se framanta in pauzele noastre de admirat peisajul sau de a sta cu picioarele goale in laguna rece.

In ultima vreme alegem cu grija muzeele pe care sa le vizitam si cel mai interesant ni s-a parut Museo de la Memoria din Santiago, in care ti se prezinta perioada in care Chile a fost condusa de Pinochet si Junta lui militara, de la atacarea palatului prezidential si moartea lui Salvador Allende (1973) si pana la referendumul din 1988, ce a pus capat, in mod pasnic, la dictatura militara. Sunt impresionante marturiile video si e aproape imposibil sa ramai nemarcat de umilintele traite de majoritatea populatiei chiliene: abuzuri ale carabinierilor, asasinari, razii de proportii uriase in cartierele mai sarace prin care erau luati pe sus cu miile toti barbatii de peste 14 ani, mai putini cei batrani, torturi inimaginabile si alte acte complet inumane. Ma gandesc ca ar fi trebuit sa spuna cate ceva si despre motivele pentru care existau foarte multi chilieni care il sustineau pe Pinochet, fiind votat la plebiscitul din 1988 de peste 45% din populatie.

Dintre toate muzeele vizitate pana acum, Museo de la Memoria ni s-a parut cel mai interesant pentru ca pleci de acolo puternic impresionat de cele vazute si auzite.

Cum noua ne cam place sa dansam, nu am ratat ocazia de a merge la petrecerile organizate in timpul festivalului de tango de la Santiago, unde am avut din nou placerea sa vedem o demonstratie al cuplului Javier Rodriguez si Andrea Misse.

Era sa uit de scurta noastra vizita in Vina del Mar, un oras invecinat cu Valparaiso, care poate fi ignorat daca nu este soare pentru a merge la plaja…atat de aproape si atat de diferit si de insipid.

In explorarea minelor din Potosi, Bolivia

Dupa ce nu am ajuns cu trenul la Potosi, pentru ca a avut parte de probleme tehnice – cica nu era gata cand am ajuns in “gara” :))), am cautat lucuri de facut si am aflat de posibilitatea de a vizita minele din muntele cu o forma aproape perfect conica. Mineritul e ocupatia de baza aici si se intampla asta de cand spaniolii au descoperit resursele de argint de aici. Pe vremea aceea era unul dintre cele mai mari orase din lume, concurand cu Paris-ul si New York-ul.

Dimineata am facut cunostinta cu ghidul nostru, Reynaldo, si cu ceilalti din grupul nostru, doua fete din Germania, dupa care am fost dusi la locul de echipare cu niste haine de minerit, casca cu lampa, cizme de cauciuc si o esarfa care sa ne ajute in momentele prafuite din galerii. A urmat o vizita in piata dedicata mineritului unde gasesti tot ce ai nevoie pentru aceasta munca: tarnacoape, casti, acumulatori, ciocane si … dinamita. Am cumparat si noi cateva cadouri pentru cei din subteran: sucuri, frunze de coca, alcool foarte puternic de 90 grade.

Aici minerii lucreaza fie in cooperativa, fie in mine private. Cei din cooperativa formeaza grupuri de maxim 5-6 persoane, care sapa dupa minereuri si impart profitul dupa ce-si platesc taxele. E o munca foarte grea, intrucat nu folosesc nimic mecanizat, doar pura forta fizica si dinamita.

Faptul ca suntem inalti a fost un dezavantaj in strabatutul galeriilor mici ca altitudine, deseori apeland la pozitii ciudate ale corpului, care duceau cu clopotarul din Notre Dame indragostit de Esmeralda. Uneori, fiindca nici mersul piticului nu dadea randament, am apelat la genunchi. Cel mai des se intampla sa dau cu capul de diverse lucruri si cred ca am avut peste 50 de astfel de contacte…voi vedea zilele urmatoare daca sunt mai creativ sau daca am pierdut cateva puncte IQ :).

Fiind sambata, nu erau foarte multi mineri in galerii, intalnind doar doi si cu care am stat de vorba. Amandoi au copii si niciunul nu-si doreste ca ei sa le calce pe urme, straduindu-se sa stranga suficienti bani pentru a-si educa copii pentru o viata mai usoara. Toti minerii inainte de a intra in galerii, aduc ofrande la statuiele din mine ce il reprezinta pe Tio, protectorul lor, asezand frunze de coca, stropind cu alcool sau punand o tigara aprinsa in gura.

A fost o experienta interesanta si ajunge sa o faci o singura data…asa ca vom ramane doar la vizitele in saline :)

3 orase – Cochabamba, Santa Cruz si Sucre


Ultima saptamana a fost una mai calma, doar cu plimbari prin fiecare dintre aceste orase. Din La Paz, am pornit din nou noaptea cu autobuzul spre Cochabamba, unde la doar 2500m altitudine, am avut parte de o vreme insorita, pe placul Dianei :) Am profitat de ea si am hoinarit pe strazi.

Pe internet am aflat de existenta in Cochabamba a unui restaurant, detinut de un “italiano vero”, cu un nume la fel de italian “Sole Mio” si ne-am zis sa ne potolim pofta de pizza aici. A meritat sa mergem 5-6 km  pana acolo…cu taxi-ul bineinteles si sa ne incantam cu o pizza “prosciuto & funghi”.

Am ales sa stam doar o zi jumate in Cochabamba si ne-am continuat turul cu autobuzul pana la Santa Cruz, cel mai mare oras din Bolivia, cu peste 1,5 milioane locuitori si este in continuare in plina dezvoltare. Am decis sa stam cateva zile aici pentru ca e cald si eu am avut ceva de lucru. Plecarea din Cochabamba s-a intamplat intr-o vineri seara, atunci cand autogara este locul cu cea mai mare densitate in Bolivia. Plecau autobuze in aceeasi directie la fiecare 15-30 minute si am ales sa mergem cu o alta companie, la care am vazut autobuze moderne…insa numai al nostru era vechi, cu fotolii cam rupte si vechi si in plus am nimicit si un gandac de bucatarie. Nu ne-au placut cele 9h petrecute in acest mijloc de transport.

Trecand peste aceasta experienta, cand am ajuns in Santa Cruz am pornit in cautarea unui loc pentru cateva zile si Diana a fost inspirata sa incercam sa inchiriem un studio si asa am gasit ceva modern, curat si destul de aproape de piata de alimente, un loc unde ne-am putut gati lucruri mai romanesti (inclusiv mamaliga :) ) si unde am putut lucra. Ce-am dat in plus pentru cazare, am compensat cu gatitul.

Intr-una dintre zile ne-am gandit sa mergem la un complex in afara orasului, nu foarte departe, unde sa ne relaxam in natura, pe marginea unei piscine. Acest loc se numeste Biocentro Guembe si este chiar foarte frumos, cu fluturi, papagali, lacuri, terase si cu foarte multi copaci mango.

Diana, mergand pe marginea piscinei si facand poze, inclusiv mie, a auzit ceva foarte familiar si anume limba romana vorbita de doua persoane, tata si fiu…si am ajuns la 6 romani intalniti pe aceste meleaguri :) Sunt romani care traiesc in Spania de ceva vreme si care au venit cu gandul de a deschide o afacere in domeniul transportului de marfa in Santa Cruz…asa ca pot spune ca sunt primii investitori romani in Bolivia de care am auzit :). Din nou ne-am bucurat de compania unor conationali si pana la inchiderea complexului am stat de vorba la o masa de langa piscina (a, piscinele aveau pe fund nisip…interesant, nu!?).

Multe pasari si animale am vazut si urmatoarea zi la gradina zoologica din Santa Cruz.

Urmatoarea destinatie pentru noi a fost Sucre si pentru a ajunge acolo, am considerat ca ar fi mai bine sa inlocuim autobuzul, care face 20h, cu un avion care in numai 25 minute de la decolare a trebuit sa aterizeze, pentru ca ajunsesem la destinatie. Din cate se pare Bolivia, pe langa La Paz, mai are o capitala, si anume Sucre. Cred ca aici este centrul juridic, pentru ca ai un impozant Palat al Justitie si o strada numai cu birouri de avocatura…sute de avocati.

Sucre, este pana acum, cel mai frumos oras pe care l-am vizitat in Bolivia si merita sa faca parte din patrimoniul Unesco. Poarta denumirea si de “Orasul Alb”, intrucat majoritatea cladirilor de aici poarta aceasta culoare si daca esti un impatimit al arhitecturii te vei bucura mult de acest loc.

Interesanta a fost vizita la muzeul palariilor, care de fapt era inchis, asa ca ne-am dus la fabrica de palarii de langa, pe care am putut-o vizita pentru 10 boliviani de persoana. Ghidul nostru a fost unul mai neobisnuit si anume un tanar muncitor care ne-a aratat fiecare proces in crearea palariilor de lana, care majoritatea pleaca la export, pentru ca aici in Sucre nu prea vezi oameni purtand asa ceva.

Maine ne pornim spre Potosi si, contrar logicii, am dat putin mai multi bani pentru o calatorie cel putin dubla ca durata, insa am auzit ca drumul facut de acest autobuz – tren este mult mai spectaculos decat cel facut cu autobuzul. Asa ca am fost pana la gara, ce seamana mai mult cu o halta si am cumparat biletele si totodata am avut ocazia sa vedem trenul, care tocmai sosea. Stiam ca are o forma mai speciala, insa nu ne asteptam sa vedem un autobuz Mercedes, la care rotile de cauciuc au fost inlocuite cu unele de metal, dedicate transportului feroviar. Asadar, maine vom calatori tot cu un autobuz, numai ca pe sine.

 

Rurrenabaque – in jungla sau in pampas?

Am avut de ales sa mergem intr-una dintre cele doua zone si ne-am spus ca ar fi mai bine sa ne ducem pe unul dintre raurile si mlastinile din pampas, pentru ca am avea ocazia sa vedem mai multe animale mari decat in jungla foarte densa. Ne-am lasat hainele groase intr-un rucsac in hostelul din La Paz si cu pantalonii scurti pe noi am pornit spre aeroportul militar pentru a zbura cu TAM (Transporte Aereo Militar) spre Rurrenabaque, ce se afla undeva mult mai jos, la 700m altitudine. Aici in Bolivia, armata are o companie dedicata transportului de civili, cu avioane normale si nu avioane Hercules, desi ar fi fost o experienta :). Desi nu dispun de tehnica moderna de control de genul raze x dau detector de metale, au adus un caine cu nas fin la droguri pe langa rucsacii nostri si un ofiter ne-a controlat bagajele de mana.

Aterizati pe aeroportul din Rurrenabaque plasat intr-un decor de vedere postala si odata cu deschiderea usii am fost izbiti in plin de caldura innabusitoare si instant am simtit nevoie sa-mi dau jos geaca si hanoracul, ce-si facusera foarte bine datoria cu 1h inainte in La Paz. Dupa nici 5 minute, trecand prin casa ce joaca rol de sala de asteptare si turn de control, am urcat in jeep-ul ce avea sa ne duca in Santa Rosa, o localitate aflata la 3h de mers pe un drum de tara.

Ca si in cazul celorlalte mici expeditii, am facut parte dintr-un grup, si din cei noua pasageri pe care i-am numarat in jeep-ul nostru, mare si rosu, marca Toyosa (nu e greseala de ortografie, asa se numeste Toyota aici in Bolivia), eu eram singurul baiat ;). Toate fetele erau din tari vorbitoare de limba engleza: SUA (Sam, Emma, Julia, Maiko de origine japoneza), Canada (Mani cu origini hinduse), Africa de Sud (Tyron) si Australia (Casey) asa ca ne-a fost usor sa comunicam cu totii.

Drumul spre Santa Rosa, datorita bogatiei de gropi, poate fi circulat doar de camioane, jeep-uri si motociclete si dupa 30min de utilizare in forta a suspensiilor, un cauciuc a cedat la un hop desprinzandu-se de janta. Asadar, in fata celor 16 ochi feminini, soferul, mai mult, si eu, mai putin, am schimbat roata cu dimensiuni destul de mari si 20 minute mai tarziu, si mai transpirat, am pornit din nou spre Santa Rosa. Odata ajunsi, am trecut la urmatoarea etapa a calatoriei noastre: o plimbare de 2h30min cu barca pana la lodge-ul din pampas. Am fost cu totii surprinsi sa gasim la locul de imbarcare, pe langa barci si o cladire cu utilitati, un reprezentant al fortelor armate boliviene imbracat in…marinar :) si care supraveghea zona militarizata in care ne aflam.

Odata cu rucsacii nostri, am incarcat in lunga barca provizii pentru urmatoarele zile: apa, legume, oua, paste, etc. si am facut cunostiinta cu ghidul nostru, pe nume Yazmin. Ne-a anuntat ca vom face 2h30min pana la lodge, prima ora la o viteza mai mica pentru a observa fauna de langa rau si a doua parte la viteza maxima. Acest rau este incredibil, la mai putin de 2 minute de la plecare am observat primul aligator, caimani negri, imediat au urmat multe broaste testoase, capybare (cel mai mare rozator din lume), tot felul de pasari inclusiv vulturi, maimute. Iti da un sentiment ciudat plimbarea cu barca pe un rau unde la fiecare cativa zeci de metri te intalnesti cu aligatori sau caimani negri, fie lenevind pe mal, fie inotand destul de aproape de barca.

Lodge-ul nostru era un mic complex din casute de lemn inaltate la 1,5m de sol, fiecare dintre ele fiind ferita de soare datorita copacilor imensi si foarte animati de maimute si pasari. Aici am vazut o specie mica de primate cu blana in galben si negru, insa zgomotele facute de ele dimineata iti creau impresia ca ai de a face cu niste maimute foarte uriase si nu cu unele de doar 30cm.

Seara, dupa cina, ghidul ne-a luat in barca intr-o plimbare nocturna si inarmati cu frontale si lanterne am inceput sa ne uitam la luminitele portocalii care pluteau pe apa sau care se deplasau pe mal si care de fapt erau ochi de caimani sau aligatori. Am urcat asa cam 10 minute in amonte dupa care ne-am intors si am plutit in linistea noptii, sub clar de luna plina prin taramul ochilor portocalii, pana la noua noastra casa…romantic, nu!? :) Oricum, tuturor ne-a placut acest moment de relaxare, combinat cu imaginea acestor animale feroce.

A doua zi dimineata, ne-am imbracat in pantaloni lungi, ne-am pus cizmele de cauciuc in picioare si am pornit prin arsita soarelui si umezeala ridicata intr-o primbare prin mlastina in cautare de anaconde. In aceasta zona anacondele ajung la maxim 4m, cea mai mare fiind capturata in raul Orinoco din Venezula, peste 11m, asadar muuuult mai departe de locul nostru. Din pacate pentru efortul nostru, nu am intalnit nici o astfel de reptila si dupa ce am epuizat apa potabila, fetelor le-au fost dificile ultimile 15-20 minute pana la barca inapoi. Cu totii, invidiosi pe cat de bine se simtea ghidul in apa, am sarit pentru a ne racori trupurile batute de soare si afectate de umezeala…ce bine a fost! La intoarcerea spre lodge, am fost primul in barca si pe malul drept am zarit cum un caiman negru urias cam 2,5-3m si-a desprins burta de pe nisip, a trecut in modul 4×4 si cu viteza a intrat in apa cu gura deschisa cu intentia clara de a ataca barca…ei bine creierul meu a dat drumul la rezervorul cu adrenalina si ma asteptam la un impact intre cele doua forte, insa din fericire caimanul s-a oprit din atac la jumate de metru de barca noastra lunga de 10m si cu totii am rasuflat usurati.

Lista cu lucruri pe care le poti face rar a continuat cu o iesire la pescuit de pirania. Asa ca ne-am dus intr-un loc mai frecventat de acesti pestisori cu dantura simpatica, am pus o bucatica de carne cruda si rosie in carlig si am aruncat-o in apa. In nici 3 secunde am inceput sa simt in lita cum muscau si trageau din momeala si in cele mai dese cazuri scoteam acul fara nici o urma de proteina pe ea. Dar la urma urmei am aplicat tehnica smuncitului si cu totii am reusit sa prindem cativa si sa-i servim la cina…destul de buna carnita lor dar cu multe oase. Casey din Australia a capturat ceva mult mai special, ceva ce nici ghidul nu vazuze vreodata prins in ac si anume tiparul electric, care la atingere poate sa-ti electrizeze corpul cu cateva sute de volti. Pe langa aligator si caiman, acesta este un alt animal cu care nu doresti contact si nu voi descrie cum am separat acul de el.

In ultima zi am vazut niste animale foarte simpatice si cu care cu totii ne-am fi dorit sa avem un contact. Este vorba de delfinul de apa dulce. Ni s-a parut incredibil sa vedem aceste mamifere cum isi incovoaie spatele intr-un rau a carui adancime nu depaseste 1m. Din nefericire a fost foarte greu sa-i pozez pentru ca stateau la suprafata mai putin de o secunda.

Dupa acest episod ne-am intors in Rurrenabaque pe acelasi drum de tara, care de data asta a fost parca cu mai mult praf decat data trecuta, si ne-am urcat in cel mai mic avion cu care am calatorit vreodata. Diana a cerut locurile cu cel mai mult spatiu pentru picioarele noatre lungi si am primit primele 2 locuri de unde se vedea foarte bine cabina deschisa a pilotilor. La un moment dat vazunda-ma ca faceam poze si ca purtam tricoul cu Huayna Potosi m-au chemat langa ei sa fac poze cu acest munte pe langa care treceam…au fost foarte de treaba :)

Am atasat si un scurt filmulet cu capybare si anaconde.

Azi am reusit sa-mi recuperez cardul Citibank uitat intr-un ATM. El este singurul dintre cardurile noastre VISA ce functioneaza in aceasta tara si la noapte ne pornim catre Cochabamba si Villa Tunari, unde vrem sa stam mai multe zile pentru a ne relaxa si, in cazul meu, pentru a lucra. Am cateva proiecte interesante pe rol :)

Pe cel mai periculos drum din lume…

…de la ninsoare la soare, de asta am avut noi parte in ziua in care Diana si-a sarbatorit inca un an de viata tanara. Am hotarat sa facem ceva mai special, asa ca ne-am pus corpurile inca tinere pe biciclete, foarte bine echipati, cu casti, ochelari, manusi, aparatori, haine de vreme neprietenoasa.

Startul l-am avut la un popas de langa La Paz, cam 1h de condus cu microbuzul (in care picioarele persoanelor inalte sunt nefericite), la o altitudine de 4700m, unde am fost intampinati de ninsoare. Astfel ca am fost nevoiti sa apelam la niste ochelari de ski pentru a ne completa costumatia si am luat-o la vale pe carosabilul nou asfaltat si umed. Am apelat la agentia “Free Bikes” pentru aceasta plimbare si in total am fost doar 4 plus ghidul si soferul, ceilalti doi fiind niste baieti din Suedia.

Frigul a fost primul lucru pe care l-am simtit la acea altitudine in timp ce coboram, iar mainile, protejate de manusi subtiri, au fost cele mai “racite”, unul dintre suedezi avand chiar dureri destul de puternice din cauza asta. Din fericire, in 20 minute am urcat din nou in microbuz pentru ca urma o portiune ce urca si toata lumea a avut suficient timp sa-si revina din punct de vedere termic, iar degetele si-au recapatat toate abilitatile anatomice.

La un moment dat, soferul a hotarat sa vireze la dreapta pe un drum de tara, care este de fapt cel mai periculos din lume. Cand il vezi iti este foarte usor sa-ti dai seama de ce…munte de-o parte si prapastie foarte adanca de cealalta, fara vreun parapete de protectie. Totodata multele cruci de pe drum stau dovada tragediilor ce-au avut loc aici, culminand cu doua autobuze ce-au plonjat mai bine de 1500m in abis. Noi am ascultat instructiunile ghidului si am fost in siguranta pe intregul celor 68km ai drumului.

Odata cu acest drum am patruns intr-o alta clima, cu imagini de documentar vazut la Discovery Channel, cu foarte foarte multa verdeata, copaci unul langa altul, ferigi mari, ierburi lungi ce atarnau de peretii muntelui, muschi si licheni. Nimic nu era ferit de verdeata, exceptand drumul in sine cu pietre si balti. Odata cu coborarea noastra se schimba si vegetatia, de exemplu la inceput un copac anume avea coaja de culoare alba, dupa 15 minute copacul era negru si dupa alte 15 minute nu mai era, insa si-au facut aparitia bananierii si alte plante cu multe flori viu colorate si cu un iz foarte puternic si placut, ce-ar face orice parfumier invidios.

Am mers tot timpul in spatele Dianei si dupa o perioada se obisnuise foarte mult cu bicicleta si trebuia sa depun un plus de efort pentru a-i tine ritmul :) Finalul l-am avut la altitudinea de 1300m, aproape de orasul Coroico, si am trecut prin 4 clime, de la ninsoare si stanci pana la soare si piscina.

Dupa aceasta coborare am fost rasplatiti cu un dus caldut si cu un dejun intr-un loc cu priveliste incantatoare si am ramas cu totii uimiti atunci cand la mai putin de 10m de teresa noastra, au trecut in zbor cativa vulturi foarte mari si frumosi. Drumul inapoi spre La Paz, l-am facut pe varianta sigura si mai asfaltata al celui mai periculos drum din lume, si desi alternau variantele de asfalt nou-nout cu cele afectate de bombardament, am reusit sa atipim putin la cata oboseala acumulasem.

A fost unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am facut aici si am plasat-o in aceeasi cutie cu Machu Picchu, rafting pe raul Chili, dunele din Huacachina si muntele Huayna Potosi.

Am inclus si cateva filmulete realizate de ghidul nostru.