Cu pioletul tot inainte si sus!


Ajunsi la marginea ghetarului ne-am echipat cu coltari ghetele de plastic din picioare, am luat fiecare cate un piolet si am inceput sa invatam sa folosim aceste instrumente: 3 tehnici de a urca in panta, 2 de coborat, urcat pe perete vertical cu 2 pioleti si coborare pe perete vertical. Ne-au cam placut aceste 3h de initiere si cu totii asteptam sa vina urcatul pe ghetar si pe zapada.

Ne-am intors la refugiul de la 4750m, unul incredibil de bine pus la punct, unde sala de mese avea o atmosfera foarte placuta, in special datorita tuturor mesajelor de pe steaguri, tricouri sau simple harti agatate pe perete, de la ceilalti care au reusit sa ajunga in varf. Unul dintre ele era mai special, intrucat se laudau cu una dintre cele mai inalte scufundari din lume, facute in lacul de langa refugiu. Dupa o noapte de aclimatizare si dupa o masa insotita de mult ceai de coca am luat rucsacii in spinare si am pornit catre urmatorul refugiu impreuna cu ghizii nostri. Si de data asta am avut norocul sa facem parte dintr-un grup omogen, desi foarte cosmopolit (2 elvetience: Caroline si Valerie, 1 francez – Manuel, 1 spaniol – Jorge, 1 polonez – Tomasz, 1 american – Luke si noi 2 romani), ceea ce ne-a ridicat nivelul de energie si buna dispozitie.

Dupa 1,5h, odata ajunsi la asa numitul chiosc cu pereti de piatra si fara acoperis unde se plateste intrarea in parc, am avut parte de primul moment mai dificil, pricinuit de aerul rareferiat ce a provocat dureri de cap Dianei. Dupa o pauza de cateva minute, insotita de un mic tratament medical de genul aspirina + pastila dedicata raului de inaltime, a inceput sa-si revina si am continuat drumul printre fulgii de nea, care la aceasta altitudine se simt in largul lor.

Dupa aceasta portiune destul de solicitanta cu mult bolovanis dupa care zapada, in jur de ora 17 am ajuns la refugiul de la Campo Alto – 5300m, care desi este destul de mic, este echipat cu un mic aragaz pe butelie, termos urias si multe cutii de ceai. Unul dintre ghizi a pus in 2 vase cateva lopeti de zapada, folosita pentru incalzirea noastra prin transformarea ei in ceai sau in supa :) Ne-am asezat cu totii sacii de dormit pe saltele de acolo si am incercat sa avem parte de un somn re-energizant pentru urmatoarea parte al urcusului. La 2h de la startul tentativei noastre de somn, Diana a inceput sa simta efectul altitudinei intr-un mod foarte neplacut, dureri de cap, febra, stare de voma si dureri musculare. In mod normal aceasta problema trece dupa aclimatizare, asa ca am fortat putin acest lucru cu pastile si ceaiuri.

Planul nostru de bataie era sa ajungem impreuna in Campo Alto, de unde doar eu sa continui spre varf. Tinand cont de starea Dianei, m-am gandit ca ar fi bine sa raman cu ea pana isi revine dupa care sa coboram la primul refugiu, insa stand de vorba cu ea si apoi cu ghidul am fost incurajat sa continui spre varf. Asadar, dupa 5h programate pentru somn, insa nedormite, mi-am pus frontala pe cap, coltarii in picioare, pioletul in mana, m-am legat cu o coarda de vreo 8m de ghid si cu restul grupului am inceput urcatul varfului in jurul orei 1 noaptea. Asadar, Diana a ramas singura in refugiu, cu tot ce ii trebuia la indemana.

Odata porniti am realizat ca avem parte de o vreme exceleta cu cer senin si fara vant, ceea ce ne-a permis sa tinem un ritm bun. Dupa ce-am urcat cam 300m am inceput sa vedem in zare fulgere si mi s-a parut tare ciudat sa vad fulgere undeva mai jos de mine, inca un reper ca eram undeva foarte sus :)

A venit si momentul sa aplicam ce facusem in prima zi pe un perete cam de 80 grade si inalt cam de 10m, ghizii nostri s-au dus inainte si au asigurat traseul, dupa care ne-au filat pe fiecare dintre noi. Fiindca este noapte si vezi destul de putine la lumina frontalei, pierzi foarte multe lucruri din vedere, si totodata, cel putin in cazul meu, motive provocatoare de ridicarea nivelului de adrenalina. Ceva emotii ai parte atunci cand treci peste crevase, nu foarte largi, insa foarte adanci.

Cand mai aveam cam 200m pana in varf am inceput sa simt oboseala si o foarte mare dorinta de a respira mai mult aer decat puteam face dintr-o singura inspiratie cu gura deschisa la maxim. Am inceput sa ma autoincurajez, la fel a inceput sa faca si ghidul meu, iar vazandu-i pe ceilalti din jur ca erau cu totii ok am strans suficienta energie pentru a continua. Nu tu dureri musculare sau de cap, nu tu frig ci doar doream mai mult oxigen pentru sangele meu.

Cu o 100 m inainte de varf, pentru 60m, a fost cea mai dificila urcare din acest traseu, o portiune abrupta si lata doar de 1m unde folosirea pioletilor era esentiala pentru un plus de echilibru ce te ferea de cele doua abisuri unul in stanga si altul in dreapta. In acest moment respiratia mea era turata la maxim, insa a venit si marea relaxare odata cu ajungerea in varf cu doar 10 minute inainte de rasarit, mai precis pe varful Huayna Potosi, altitudine 6088 m. Este prima oara cand ajung la aceasta inaltime fara sa fiu intr-o cabina presurizata si dotata cu aripi motorizate si cu totii ne-am bucurat mult de privelistea de acolo sus, lacul Titicaca la nord, La Paz la sud-vest si alti munti si lacuri in jur.

Dupa 20 minute de stat acolo sus, mi-am luat ghidul si l-am rugat sa ne grabim pentru a ajunge la Diana si ce am urcat in 5h am coborat in 1h. M-am bucurat sa o vad fara febra si zambind, insa in continuare cu cateva dureri si dupa ce au revenit cu totii la Campo Alto am continuat coborarea la primul refugiu, unde mi-am incantat papilele gustative cu carne de alpaca :)

Abia asteptam sa ajungem din nou la hostel in La Paz si dupa 32h nedormite si un dus fierbinte ne-am bagat la un meritat somn.

Bolivia, noua noastra tara gazda

Ieri dimineata ne-am pornit din Puno spre Bolivia, si prima oprire am facut-o la Copacabana, doar la 10 km de la locul unii vamesii bolivieni exclamau la vazul pasapoartelor noastre “Rumania!? Visa!”. Bucurosi le-am aratat pagina complet ocupata de stampila consulatului din Cusco, ce ne-a dat voie sa calatorim prin Bolivia doar 30 de zile, insa putem oricand prelungi aceasta sedere intr-unul din marile orase. Asadar, vom avea grija sa nu stam doar prin munti sau jungla :)

Ajunsi in Copacabana, imediat ce ne-am luat cam ultmii rucsacii din autobuz, ne-am dus spre unicul biroul tiuristic care tocmai inchidea usa cu o forta mai mare decat a Dianei :) Insa noul nostru prieten, Peter din UK, reusise sa afle cateva informatii si am decis pe loc sa mergem cu totii spre Isla del Sol (Insula Soarelui) cu barca ce urma sa plece in 1h.

Dupa 1,5h de mers cu barca am ajuns la marina din sudul insulei, mai precis la Yumani, si am fost nevoiti sa ne lasam capetele pe spate pt a putea vedea cele foarte multe si abrupte trepte ce ne duceau efectiv in satul recent pomenit. Consulul s-a laudat ca aceasta insula este mai frumoasa decat Amantani si Taquila, lucru pe care l-am crezut imediat ce-am terminat de urcat cu rucsacii mari si mici pana sus.

Sunt foarte multe hosteluri pe insula si majoritatea au parte de privelisti la care iti vine sa-ti dilati pupilele cateva ore, inclusiv hostelul nostru. Am stat o singura noapte aici si dupa o revenire cu acelasi tip de barca la Copacabana, ne-am urcat in autobuzul de La Paz. Asadar, in acest moment suntem in cea mai inalta capitala din lume :)

La prima vedere avem de face cu un lucru la care nu ne asteptam si anume ca este mai scump decat Cusco, asa ca nu vom zabovi prea multe zile aici. Vom ramane aici cat sa gasim solutii pentru a ajunge in anumite zone din aceasta regiune 😉

Lacul Titicaca (altitudine 3800m)

E putin ciudat sa stai pe malul unui lac si malul opus sa nu-ti fie in campul vizual…si asta pe o zi senina. Dupa ce afli cateva informatii legate de dimensiunile acestui lac, iti dai seama de ce nu observi celalalt mal: aprozimativ 150 km lungime si 55 km latime.

Ajunsi la portul din Puno, realizezi ca ai de a face cu o destinatie foarte populara pentru turisti si cred ca in sezonul aglomerat cam toate cele 50 de ambarcatiuni din port, special amenajate pentru turism, sunt folosite. Dupa o calatorie de 30 minute, ajungem la insulele plutitoare, care chiar sunt ceva inedit si ar fi pacat sa nu le vizitezi daca esti in aceasta zona. Aceste insule sunt facute de om, dintr-o planta inrudita cu stuful, pe nume totora, si pentru a nu se deplasa haotic sunt ancorate :) Ajunsi pe una dintre insule, ghidul impreuna ca un localnic al insulei iti explica tehnica utilizata in constructia lor si cateva detalii legate de modul lor de viata, care in ultmii zeci de ani este puternic influentat de turism…asa de mult incat la plecarea de pe insula pe langa cantecele traditionale, vei recunoaste si cateva strofe de hit-uri internationale in limba engleza.

Dupa despartirea in ritmuri muzicale, am urcat pe o barca traditionala ce duce a catamaran, confectionata si ea din totora, care ne-a dus catre o alta insula. A fost foarte placuta calatoria mai ales ca am prins un loc mai inedit in aceasta barca. Nici dupa 15 minute pe noua insula, a urmat o noua calatorie catre insula Amantani, unde am fost intampinati de cateva familii care pun la dispozitie camere pentru turisti. Totul este bine organizat si aceste gazduiri se fac cu randul in cadrul comunitatii si ei primesc banii mai tarziu de la agentii care sunt impozitati de catre statul peruan.

Noi am fost luati in primire de Javier care, alaturi de sotia lui Matilde, au o gospadarie mica si impreuna au grija de unicul lor copil, un baiat de 4 ani pe nume Clever. Ne-au oferit camera lor de oaspeti, una foarte simpla si fara electricitate, unde fiecare pat avea in dotare la baza unui picior un fel de olita, in cazul in care nu voiai sa te duci noaptea pana la wc-ul din afara curtii. Dupa ce ne-au oferit un pranz traditional si gustos, am fost dusi de gazda noastra la locul de intalnire stabilit de ghid, de unde am pornit catre cel ma inalt punct de pe insula, ocazie cu care Diana a profitat pe ultimele 300m de oferta unui localnic ce plimba turistii cu propriul cal :)

Odata reveniti in camera noastra am fost din nou chemati la masa, doar dupa 4h de la pranz si apoi pregatiti pentru o mica fiesta. Si cum anume am fost pregatiti!? Ni s-au dat sa imbracam haine traditionale, eu in poncho si Diana intr-o fusta rosie si camasa alba brodata cu flori, iar pe umeri o manta de culoare neagra. Nu pot spune ca pentru barbatii turisti poncho-ul reprezenta un atu vestimentar, insa fetele erau simpatice in noile costumatii.

Aceasta sedere la localnici a fost o experienta interesanta, insa am avut sentimentul ca ei sunt cam plictisiti de venirea turistilor pe insula, pentru care au pregatit acelasi program si nu pot spune ca Matilda a avut o atitudine prietenoasa fata de noi, ci mai mult am perceput ca fiind un fel de obligatie pentru ea sa ne aiba oaspeti…asadar ne doream sa plecam cat mai degraba de acolo.

Ajunsi de dimineata in port si imbarcati din nou in barca ce avea sa ne duca catre urmatoarea destinatie, insula Taquile, am realizat ca furtuna din acea noapte a starnit ceva valuri ce loveau barca mai mult din lateral, ceea ce provoca niste miscari datatoare de senzatii neplacute pentru unii mai sensibili. Ajunsi pe insula Tequila, am realizat din nou cat de mult difera in Peru constumele traditionale pe o distanta relativ scurta. Insa toate au ceva in comun, un cod din care se intelege daca acea persoana este singura sau implicata intr-o relatie sau casatorita. Cel mai des pentru acest cod este folosita palaria sau braul si in functie de model, culoare sau forma iti dai seama in ce situatie este.

Dupa alte 3 ore pe lac, de data asta un lac foarte calm, ne-am intors la Puno de unde maine ne vom porni spre Bolivia, prima oprire fiind tot pe lacul Titicaca in Copacabana, de unde ne vom imbarca spre Isla del Sol.

Puno, la malul lacului Titicaca

Ne-am decis sa luam un autobuz de dimineata din Cusco spre Puno, pentru a avea timp dupa-amiaza sa umblam pe la agentii si sa ne cumparam o iesire pe lac si insule de 2 zile. Inainte cu 20 minute de a ne imbarca in al doilea etaj al autobuzului spatios, am zarit in spatele unui domn un imens rucsac Atta si m-am dus direct sa-l intreb daca este din aceeasi tara ca si producatorul rucsacului. Asa l-am cunoscut pe Marius, inginer geolog implicat in Facultatea de Geologie si Geofizica de la Universitatea Bucuresti, care pentru 1 an de zile, alaturi de alti ingineri romani, participa la lucrarile geologice ale unei companii miniere din Chile. Este al patrulea roman pe care l-am intalnit in calatoria noastra…da, tinem socoteala tuturor si cred ca vom mai incerca schema cu venitul mai devreme la autogara, ca poate mai intalnim romani :)

Am auzit ca ar fi frumos drumul intre Cusco si Puno, iar pentru primele 3 ore chiar ai parte de niste peisaje frumoase dupa care poti dormi linistit pana la Puno, asta in cazul in care nu ai rau de masina. E destul de clar ca exista o incompatibilitate intre serpentine, care se simt mult mai pronuntat la etajul autobuzului, si Diana. A inceput sa-i fie teama de mersul cu autobuzul la altitudine mare, care presupune munti si la randul lor presupun existenta serpentinelor datatoare de informatii incorecte urechii interne.

Inainte de destinatia finala autobuzul a facut o oprire intr-un oras important in zona, ce are si aeroport, pe nume Juliaca. Cred ca e unul dintre cele mai inestetice orase din Peru si putinii metri patrati de iarba pe care i-am zarit sunt inconjurati de un gard inalt de 1m “impletit” din sarma ghimpata, iar in centru se gaseste un semn batut stramb si ruginit pe care scrie cu majuscule si foarte citet ca este interzis sa calci pe orice fir de iarba…mai lipsea un turn cu un gardian in el, cum vezi prin filmele ce-si au actiunea in vreo inchisoare.

Ajunsi in Puno, am luat un mototaxi (made in India) pana in zona cea mai populata cu hosteluri si am facut un “casting”. Diana si-a folosit din nou talentul de negociator si a obtinut la un hotel de 4 stele o camera la doar 130 soli in loc de 200, insa in cele din urma am preferat reducerea mai mare de 50% oferita de hostelul Vylena, pentru care am platit 35 soli in loc de 80 :)

Imediat dupa cazare, am pornit in cautarea unei agentii si am realizat ca multe dintre ele sunt inchise pentru ca asa obisnuiesc ele sa faca duminica. Am citit pe internet, in Lonely Planet si in Foot Print ca exista agentii in Puno care nu-si onoreaza datoriile fata de localnicii de pe insule care ii primesc pe turisti si eram hotorati sa mergem la una din cele 5 agentii recomandate ca fiind serioase. Din fericire, in acea duminica, am gasit agentia Edgar Adventures deschisa si am negociat un pret bun (80 soli) din care partea cuvenita familiei urma sa o platim direct lor. Acest lucru a fost optiunea noastra, insa cred ca i-am incurcat putin pentru ca urmeaza sa declare aceasta suma la municipalitate si sa plateasca un mic impozit, asadar cred ca e mai bine sa platesti suma intreaga la aceasta agentie.

In Puno, in rest sa mananci scump si sa vizitezi Plaza de Armas, nu prea ai ce face in rest, asa ca ne-am dus devrem la odihna pentru ca a doua zi de dimineata urma sa mergem pe insulele plutitoare Uros, insula Amantani si insula Taquile din lacul Titicaca, ultimele doua silabe pronuntate mai din gat, asa cum fac olandezii, pentru a nu crea o confuzie urat mirositoare.

In cateva dintre pozele de mai sus se pot vedea niste varfuri de munti, care inainte de a-si face efectul incalzirea globala, erau acoperite permanent cu zapada, insa acum au ramas fara elementul alb si sunt de culoare neagra…asadar cand veti vedea un varf negru sa stiti ca nu demult acestia erau acoperiti de omat. Totodata, am aflat ca ozonul in aceasta zona a pamantului este afectat si din acest motiv soarele este foarte puternic si uniformele elevilor includ si palarie de soare. Nicaieri nu am vazut in farmacii creme de soare cu factor de protectie 100, asa cum am gasit aici.

Ultima zi in Cusco

Azi tare ne-am bucurat, nu neaparat pentru ca ne-am luat bilete spre Puno, ci pentru ca dupa o luna de Peru, in sfarsit am putut vorbi romaneste cu alti drumeti din tara noastra. Au trecat pe langa noi purtand un dialog pe foarte intelesul nostru, ce pentru amandoi a provocat o expresie de mare uimire si bucurie, iar dupa cateva zecimi de secunde ne-am intors si am strigat dupa ei :) Ne-am pus la vorbe, chiar pe acel trotuar ingust, si eram foarte atenti la ce ne spuneau fara a ne da seama ca uneori incurcam lumea ce trecea pe acolo. Mai tarziu am vazut o persoana care simula mersul pe sarma pe bordura ramasa libera celorlalti pietoni :)

Ne-ar fi placut sa fi stat mai mult de vorba cu ei, insa urmau sa plece peste cateva zeci de minute cu autobuzul spre Arequipa, fiind prima lor experienta in fotoliile celor de la Cruz del Sur. Le-am zis cateva lucruri despre urmatoarea lor destinatie si despre canionul Colca, insa am uitat sa le zicem de rafting-ul de acolo. Sper sa fi tinut minte numele blogului nostru si sa citeasca cateva lucruri despre Arequipa, si poate Bogdan le va convinge pe fete sa se aventureze la o experienta interesanta pe raul Chili.

La amiaza, dupa ultima ora de spaniola a Dianei, am pornit la picior spre autogara din Cusco pentru a ne alege un autobuz frumos pentru Puno si de data asta am zis sa mergem pe rotile companiei Ormeno. Pe drum am oprit la o piata de suveniri, care cred ca este cea mai ieftina din Cusco si am facut prima achizitie vestimentara pentru mine: un pullover din lana de pui de alpaca, pe care probabil nu-l voi purta in tara pentru a nu starni un sir de glumite prietenesti 😉

Intrucat ne pregatim de Bolivia, am facut o noua investitie in seria Lonely Planet si deja ne imaginam ce lucruri vom face acolo. Eu unul ma astept sa stam mai mult de o luna si probabil sa facem si mai multe lucruri ca-n Peru. Am amanat plecarea spre Bolivia, pentru ca am avut ceva de lucru si apoi, pentru ca Diana a “hotarat” sa-si intareasca sistemul imunitar printr-o lupta cu o gripa, poate locala. Acum este mai bine, a scapat de febra si tuse, insa mai are dureri in gat pe care il mai amorteste din cand in cand cu o varianta de tantum verde.

Pentru ca am avut parte de niste gazde foarte primitoare si prietenoase am facut cadou celor care au avut grija mare de noi cate o carte, lucru care i-a emotionat. Totodata, am pregatit niste rechizite pentru copii de pe insulele din Lacul Titicaca, asa cum recomanda cei din Lonely Planet.

Aseara, am sarbatorit o luna de America de Sud printr-o cina la restaurantul Jack’s, care cred ca este unul dintre cele mai populare printre turisti. De ce spun asta!? Pentru ca deseori am observat lume care sta la coada pentru a prinde o masa si intradevar experienta culinara de aici a meritat fiecare banut. Este o combinatie foarte reusita dintre bucataria peruana si cea europeana, asa ca am hotarat sa sarbatorim si ultima zi de Cusco in acelasi mod. Insa am decis sa repetam experienta dupa ce am gasit inchis restaurantul Two Nations, recomandat cu mare caldura de Stef si Sandi (www.8luni.ro)

Si noi la Machu Picchu


A meritat tot efortul sa ajungem si sa vedem Machu Picchu. Cel mai mare avantaj al acestui sit este locul in care este plasat, de unde te poti bucura de o priveliste minunata, in jur putandu-se vedea 44 de munti si o vale foarte adanca sapata de raul Urubamba, rau care in anotimpul ploios creste de 5 ori mai mult. “Picchu” in limba quechua inseamna “munte”, asadar toti muntii din jur sunt pe jumate “picchu” si in binecunoscutele vederi apare Wayna Picchu, acel varf din spatele sitului arheologic.

Multe constructii au fost ridicate tinand cont de cele mai importante evenimente astronomice in functie de care a fost creat calendarul incas. De exemplu, exista camere cu doar doua ferestre si atunci cand soarele zambeste in dreptul primei, inseamna ca in acea zi este solstitiul de vara, iar cealalta fereastra anunta solstitiul de iarna, asta in cazul ideal in care norii sunt absenti. Apropos de evenimente astronomice, des am intalnit persoane care fac confuzia intre solstitiu si echinoctiu, ba echinoctiu de vara, ba solstitiu de primavara. Ca un sfat, cel mai simplu este sa te gandesti la echinoctiu, care in prima parte are termenul “echi”, ce inseamna “egal”, si la cele doua momente calendaristice in care ziua este egala cu noaptea si care se intampla primavara si toamna. Asadar, avem echinoctiu de primavara si de toamna, iar solstitiul il lasam pentru vara si iarna.

Este bine sa te folosesti de serviciile unui ghid in Machu Picchu care pentru doua ore te plimba prin cele mai importante zone ale sitului si vei asculta cele mai probabile teorii in legatura cu istoria acestui loc. Probabil vor exagera cu importanta dualitatii in cultura incasa atunci cand intr-un anumit loc se gaseste 2 obiecte similare: 2 ferestre, 2 pietre ce ajutau, din nou “probabil”, la observatiile astrologice, s.a.m.d. Dupa cele doua ore cu ghidul, probabil si ele influentate de dualitatea incasa, ai timpul tau in a explora zona si a-ti face fotografii din binecunoscutul unghi.

Dar ca sa ajungem sa ne pozam in Machu Picchu si apoi sa ne laudam ca am vazut o minute a lumii, am facut ceva drum. Cel mai simplu mod de a ajunge la acest sit este sa te folosesti de cel mai scump tren din lume, unde pentru 1km platesti mai mult de 1 EUR. Privind bugetul nostru, care trebuie sa se dilueze pe 6 luni, am facut multe cautari pe la agentiile de turism si documentari pe internet pentru a gasi cel mai avantajos cost pentru noi doi. Cel mai ieftin a iesit sa mergem pe cont propriu si ne-ar fi costat 250 USD si ar fi insemnat sa calatorim cu vreo 3 autobuze si sa petrecem 2 nopti in Aguas Calientes, orasul de la poalele muntelui Machu Picchu care este si cel mai scump si betonat oras din Peru. Insa, am gasit o oferta la o agentie care ne-a costat 260 USD si o singura noapte in Aguas Calientes, asa ca am hotarat sa mergem pe mana lor. Ne-au oferit transport de 6-7 ore cu microbuzul pana la o hidrocentrala, de unde urma sa mergem pe jos intr-o plimbare 2 ore pana la Aguas Calientes, cina acolo, cazare peste noapte, intrarea la Machu Picchu (~140 lei), transport cu autobuzul pana sus la intrare, tren inapoi pana la hidrocentrala si din nou microbuz pana la Cusco.

Ne-am trezit putin mai devreme pentru a servi micul dejun si am fost luati de la hostel de catre agentul nostru si lasati la microbuzul Cusco-Hidroelectrica. Drumul a fost foarte spectaculos, intrucat am urcat mai sus de 4500m dupa care am inceput sa coboram pana la 2500m si am avut parte de peisaje incredibile, insa si de multe serpentine si de un sofer mult prea sportiv. Atat de sportiv incat Dianei i s-a facut rau si la un popas, unde am putut sa ne realimentam cu apa, si-a revazut tot micul dejun. In prima parte a drumului am avut parte de un asfalt nou-nout, insa dupa vreo 2 ore am ajuns lucrarile de asfaltare din urma si am dat de un drum de pamant si piatra, care curba printre foarte multi bananieri. La un moment dat, in localitatea Santa Maria, am iesit de pe acest drum si am intrat pe unul tot de tara, insa mult mai ingust ~3,5m, spre Santa Tereza si mai departe spre hidrocentrala. Pe drumurile acestei tari gasesti foarte multe cocoase care incearca sa limiteze viteza prea grabitilor soferi peruani si am fost foarte uimit sa le intalnesc inclusiv pe acest drum de pamant si piatra. Din cate am inteles mai tarziu de la un peruan, doar politia din Lima are in dotare radare, asa ca sa nu va uimiti ca in mijlocul unui drum drept in pustiu se franeaza si masina face incet hopa.

Cand mergi pe asa drum cu un asa sofer simti o doza de adrenalina pompata in sange, mai ales in curbele stranse in care nu puteai sti daca te vei intalni sau nu cu altcineva din fata. O doamna chiar a inceput sa rada pe fond nervos :) Din fericire am ajuns cu bine, iar Diana s-a convins ca avem nevoie sa facem o investie in 2 bilete de tren pana la Ollaytaytambo, de unde puteam sa ne intoarcem in Cusco cu o masina pe o varianta mai normala si mai asfaltata de drum.

Surprizele noastre nu s-au terminat odata cu ajungerea la hidrocentrala. Am constantat ca al nostru grup nu a fost intampinat de nici un ghid care sa ne “ghideze” pana la Aguas Calientes. Stiam numele lui, Senior Primo (in traducere Dl. Varu), asa ca pentru jumate de ora l-am cautat in acea zona si fiind de negasit am hotarat cu totii sa mergem singuri pana la orasul de beton. Este o plimbare foarte usoara si frumoasa pe langa calea ferata cu a carei ocazie ne-am cunoscut mai bine cu ceilalti drumeti din grupul nostru. La cateva minute dupa ce s-a intunecat am ajuns in orasul mai sus pomenit si am fost intampinati de fiul ghidului nostru, un baiat de vreo 14-15 ani pe nume Rodriguez, care s-a dovedit a fi bun organizator. Pe tatal lui nu l-am vazut deloc, probabil pentru ca nu a indraznit sa ne cunoasca sau mai bine zis sa-l cunoastem. Rodriguez ne-a ajutat sa cumparam biletele de tren pentru a doua zi catre Ollaytantambo si ne-am simtit mai relaxati.

Pentru a prinde rasaritul sus la sit este indicat sa te trezesti cat mai dimineata, sfat de care am tinut cont. Asa ca la 4:40 ne-am trezit si am fost uimiti sa vedem cat de activ poate fi acest oras la aceasta ora, cat de multi turisti se indreptau spre autobuze sau spre cararea in trepte care duce la Machu Picchu. Si mai mare ne-a fost surpriza cand am vazut pe stadionul de vis-a-vis cum avea un antrenament de fotbal o grupa de pustani. E foarte, foarte matinal acest oras.

Am luat o hotarare buna sa urcam cu autobuzul, pentru ca multa lume gafaia si era transpirata dupa abruptul urcus, insa care este mult mai usor la coborare, pentru ca ai de a face numai cu trepte. In 50 minute le-am coborat si dupa alte 30 minute de mers usor am ajuns din nou in Aguas Calientes, la timp pentru a servi un pranz si de a ne urca in tren.

A fost cea mai neobisnuita calatorie cu trenul de pana acum. La urcarea in vagon am fost intampinati si indrumati la locurile noastre de catre 3 “nasi”, care mai mult sunt “stewards”. Dupa 15 minute am fost serviti cu mic pranz delicios si cu bauturi, exact ca in avion. Nici dupa alte 10 minute incepe neobisnuitul: la un moment dat trenul opreste si ni se explica prin performantul sistem audio ca in partea stanga putem privi nu stiu ce formatiuni muntoase si alte cateva lucruri, imediat dupa care isi face aparitia un om imbracat viu colorat si cu o masca traditionala. A inceput sa danseze pe ritmurile muzicii proiectate de acelasi sistem audio si sa invite diferite doamne si domnisoare la dans, inclusiv pe a mea Diana :) Dupa acest show s-a dovedit ca dansatorul este unul dintre “nasi”…tare, nu? Asta nu-i tot…pe niste ritmuri de mers pe podiumurile de la Milano sau Paris, ceilalti doi “nasi”, un domn si o doamna, au facut o prezentare de moda al produselor confectionate din, exoticul material pentru europeni, lana de alpaca, dupa care le-au asezat pe toate intr-un carucior de avion si incercau sa la vanda la calatori…pe foarte bune :)

In tren ne-am cunoscut si imprietenit cu o americanca, jumatate iranianca, care a locuit 10 ani in Italia si care are un nume foarte obisnuit noua: Roxana 😉 I-a placut ideea noastra de a merge cu taxiul de la Ollataytambo la alte doua locatii din zona, Salineras de Maras si Moray, dupa care sa ne continuam drumul cu taxiul pana la Cusco, asa ca ne-a insotit.

Am avut parte de o vreme excelenta si Salineras s-a dovedit a fi unul dintre cele mai frumoase si interesante locuri pe care le-am vizitat in Peru. Aici exista un izvor de apa foarte sarata si calda, iar lumea din acest sat au construit faleze cu mici gropi in care se lasa apa la evaporat, dupa care se strange sarea ramasa pentru comercializare. Un loc splendit care nu trebuie ratat.

Moray este sit la randul lui interesant, care are o structura mai neobisnuita fiind format din cercuri concetrice si fiecare cerc cobora cu 1,5-2m fata de cel din exteriorul lui, astfel cel mai mic cerc este si cel mai adanc.

Taximetristul s-a dovedit a fi un sofer foarte bun si cu mare grija pentru masina lui incapatoare, asadar in cazul in care ajungeti in Ollataytambo si doriti sa mergeti in aceleasi locuri, intrebati la parcarea bus-urilor de langa gara de Edwin si pentru 90 soli va duce la Cusco prin aceste locuri si daca sunteti 3 sau 4 e un targ foarte bun.

Pentru noi doi a fost o zi excelenta cu locuri deosebite si oameni cu care doresti sa fii prieten.

Ce poti face in Cusco si in imprejurimi!?

Cusco este vechea capitala al Imperiului Incas si este declarat de catre Unesco “World Heritage Center”. Din acest motiv este bine sa te pregatesti pentru niste preturi exagerate pentru a vizita anumite locuri, deseori lovindu-te de senzatia ca se profita de pe urma ta, ca turist strain, datorita discrepantei mari dintre preturile oferite tie si turistului cu buletin de Peru.

Aici a fost inventat asa numitul Boleto Turistico care iti ofera accesul la diferite situri si muzee din Cusco sau de langa si care te costa 130 soli pentru 10 zile sau 70 soli pentru 1 zi. Din toate cele 16 intrari doar cateva situri merita vazute, pentru restul neputand trece peste senzatia ca sunt doar niste ziduri. Asa ca va recomandam din acest bilet sa vizitati Saqsayhuaman(mai cunoscuta printre turisti ca “sexy woman”), Ollaytantambo, Moray, atelierul de arta textila de la Chincero, optional situl Pisac si spectacolul de dans de la Centro Qusqo de Arte Nativo.

Agentiile vand asa numitul City Tour care costa 15 soli si care timp de 4-5h esti dus la siturile din jurul orasului Cusco, din care doar Saqsayhuaman merita.
Cred ca cel mai inspirat ar fi urmatorul tur cu plecare de dimineata, cu putin inainte de ora 8:
– Saqsayhuaman
– Pisac (optional)
– Ollaytantambo (unde se poate servi pranzul)
– Salineras de Maras (unul dintre cele mai frumoase zone din Valea Sacra, intrare 5 soli)
– Morray
– Chincero (atelierul de arta textila)
– inapoi in Cusco
– daca ajungeti inainte de 19:00: spectacolul de dans de la Centro Qusqo de Arte Nativo

Nu stiu daca exista vreo agentie care sa vanda acest tur, asa ca ar fi o idee sa va folositi de un taxi sau de o agentie care sa faca acest tur in cazul in care ar fi vreo 8 oameni. Ati avea nevoie de Boleto Turistico de o zi, eventual de un ghid si de un sofer cu masina.

Merita vizitat muzeul Inca care se gaseste in Boleto Turistico si care pentru intrare se plateste 10 soli. Un alt muzeu interesant este cel al ciocolatei, Museo Choco, unde pentru 70 de soli poti lua parte la un workshop de 2 ore, in care inveti sa faci ciocolata cu diferite arome, incepand de la farmarea boabelor de cacao pana turnarea in forme si sa pleci acasa cu propria creatie :) Celelalte muzee pot fi ignorate.

Daca esti pasionat de sport si de munte ai suficiente activitati si variante de trekking spre Machu Picchu:
– rock climbing
– plimbari cu montain-bike catre Moray si Salineras
– rafting pe Urubamba
– trekking de 5 zile pe Inca Trail pana la Machu Picchu (necesita din timp rezervarea pe internet unui loc pe acest traseu) ~ 500 USD de persoana
– trekking de 5 zile prin Salkantay pana la Machu Picchu (foarte spectaculos pentru ca se schimba foarte des peisajul: stanca, jungla, rauri, cu maxim de altitudine peste 5000m, etc) ~ 500 USD cu ghid, ~ 150 USD pe cont propriu
– Inca Jungle cu destinatia Machu Picchu (1 zi pe bicicleta, 1 zi rafting, 1 zi calare, 1 zi mers) ~ 350 USD si 200 USD daca il cumperi din Arequipa

Centrul orasului abunda de restaurante si baruri, iar unul dintre ele s-a autoproclamat cel mai inalt “irish pub” din lume la 3300m, pe nume Paddy’s Pub, unde am vazut meciul de rugby intre Scotia si Romania din cadrul campionatului mondial de rugby din Noua Zeelanda…pacat ca au revenit in ultimele 10 min si ne-au luat avantajul.

Recomand sa beti multe sucuri de fructe, cel mai mult ne place sa mergem la “jugeria” de pe strada Murari, la 5 min de Plaza de Armas, unde pentru 500ml de suc natural platesti intre 3,5 si 5 soli. Din cauza ca unele fructe nu sunt zemoase, acestea sunt diluate la alegere cu suc natural de portocale, apa sau lapte…m-am indragostit de lucuma cu lapte, tare gustos :)

Fructele sunt ieftine si au o aroma si o consistenta mult mai placuta decat cele ce ajung in Romania: ananas, banane, chirimoya, avocado, etc.

Mai stam aici cateva zile pentru ca am de lucru la cateva proiecte, in timp ce Diana va continua cursurile ei de spaniola si in cazul in care mai descoperim lucruri interesante in Cusco vom face update la acest post.

Vant, ploaie si soare in Valea Sacra

Dimineata, odata cu primirea omletei de la micul dejun, ploaia si-a facut simtita prezenta pana cand ne-am spus unul altuia “sa ne fie de bine!”. Imediat dupa, soarele a zis sa ne incalzeasca brunetele capatini si dupa ce gazda noastra ne-a spus ca o ploaie in aceasta luna tine maxim 30 minute, am decis sa nu ne mai incarcam rucsacul mic cu “foitele”, adica gecile de firma care ne protejeaza de vant si ploaie. Ne-am salutat gazda si am pornit spre locul de intalnire cu microbuzul care urma sa ne duca, impreuna cu altii, prin anumite zone din Valea Sacra.

Am testat camera pe Diana si inca ma gandeam cum sa fac rost de un filtru de polarizare. In dorinta de a evita preturile mult prea speculative din numeroasele magazine foto din zona centrala, care imi cer mai mult decat dublul preturilor vazute pe site-urile din Romania, am pornit acum vreo doua zile, aka “alaltaieri pe noua” (asa mi-a spus Diana), spre zona comerciala El Molino, unde gasesti multe produse electronice, haine si altele. Ni s-a spus ca este vorba de o zona comerciala detinuta de o firma boliviano-peruviana si ar exista in mai multe orase. Spunandu-le aceiasi descriere prietenilor nostri olandezi, au dorit sa vina impreuna cu noi pentru a-si cumpara si ei un fierbator de jumatate de litru pentru taitei (“noodles”). Am oprit un taxi si Diana a negociat in stilul ei dedicat taximetristilor:
D: “- Cat costa pana la El Molino?”
T: “- 10 Soles.” (atat ne-ar costa cu autobuzul sa mergem cam 100km)
D: “- Ultima oara m-a costat 3.” (e o minciuna)
T: “- 6 Soles.”
D: “Nu. 3 Soles!”
T: “OK!”

Am intrat bucurosi de pretul negociat si ajunsi acolo ne-am dat seama ca avem de-a face cu un bazar, un fel de “Aleea Castanilor”, cei din Berceni stiu despre ce vorbesc, cu multe tarabe care vindeau super televizoare, care mai mari si mai subtiri decat altele, sisteme audio de ultima generatie, camere foto compacte, DSLR-uri…insa nici unul nu vindea filtre pentru obiectivele foto. Asa ca ne-am multumit cu un lacatel pentru rucsac, un adaptor pentru priza si niste banane mici si aromate. Am zis sa nu luam branza si masline de langa televizoare.

Revenind la ziua de azi, desi am cerut un ghid care sa vorbeasca in ambele limbi de circulatie importanta in turismul de aici: spaniola si engleza, am primit unul “dotat” cu doar o singura limba: spaniola. Insa, spre mandria mea si laudarosenia mea, am inteles aproape totul, acest lucru datorandu-se profului Marius si cursurilor intesive de spaniola pe care le frecventam zilnic cate 4h, aici in Cusco la scoala Proyecto Peru, pentru 5 zile.

Dupa jumate de ora norii au dorit sa reapara si la prima oprire, ruinile incase de la Pisac, tare ne doream “foitele” lasate la hostel. Am fost nevoiti sa investim in 2 pelerine de ploie, care au facut fata doar picaturilor dese si reci, nu si vantului care facea dificila ascultarea cuvintelor spuse de ghidul nostru. Toata lumea isi doarea sa se termine cat mai repede aceasta vizita si dupa ce am ascutat legendele si istoriile adevarate, ne-am intors cat mai degraba la microbuz. Odata cu aceasta vizita, am recuperat putin din timpul pierdut la cele doua devieri catre targuri locale cu suveniruri, ce au fost insotite de textul, oral zis, “doar acum aveti sa cumparati suveniruri, ca nu ne mai oprim aici la intoarcere”. Am evitat cu usurinta aceasta mica manipulare 😉

Urmatoare oprire a fost la Urubamba pentru a lua un pranz si dupa ne-am dus catre situl arheologicul de la Ollantaytambo, unde am avut parte de soare si putin mai multa aglomeratie. Pe tot parcusul acestui drum peisajele sunt incredibile, in special cele de la Ollantaytambo. Acest oras este aproape in intregime turistic, cu zeci de baruri si restaurante, hosteluri, hoteluri si pante terasate necultivate de localnicii care au prins gustul turismului.

Ultima oprire a avut loc la o tesatorie, unde am putut vedea cum se folosesc numai produse naturale pentru curatarea si colorarea lanei. Pe post de detergent folosesc o radacina pe care o dau pe o razatoare intr-un vaz cu apa, in care spala pentru jumate de minut lana care iese impecabil de alba. Pentru culoare folosesc diferite plante sau un parazit al cactusului despre care am vorbit in calatoria din Canionul Colca. Am fost uimiti sa vedem cat de multe culori se pot obtine folosind produsele naturale si cat de eficient este procesul de colorare.

Inainte de a pleca din Cusco in diverse activitati ce implica urcarea de pante, am avut nevoie de 3 zile sa scapam de durerile de cap datorate altitudinii. Asa ca am facut doar eforturi minime, am dormit mai mult, am baut multe lichide, in special ceai de coca, am mancat multe fructe. Am luat impreuna decizia ca dupa terminarea cursurilor de spaniola, sa mergem la Machu Picchu.

In seara asta am cumparat de pofta niste branzeturi si rosii :)

Si am ajuns in Cusco

La 5:30 dimineata ne-a lasat autocarul in terminalul din Cusco, asta pentru ca soferii nostri s-au grabit putin si am ajuns cu jumatate de ora mai devreme. De data asta am vrut sa economisim 80 S pe transport si am ales o companie mai noua, cu o denumire mai dificil de pronuntat: Carhuamayo. Inainte de a alege aceasta companie ne-am uitat bine la poze si intradevar scaunele erau foarte similare si la fel de confortabile cu cele de la Cruz del Sur. Insa au fost kilometri foarte multi facuti pe nistre drumuri cred mai de tara. Spun asta pentru ca, desi era foarte intuneric si nu vedeam nimic, auzeam pietre mici lovindu-se de caroseria mastodontului rosu (asta este culoarea firmei) si inauntru a inceput ca aerul sa devina irespirabil din cauza prafului, care nu era in niciun fel filtrat de nepornitul sistem de ventilatie. Au fost cateva zeci de minute insuportabile pentru mine si stateam cu polarul la nas, poate, poate nu voi trage pe nas prea mult praf (si sa sangerez din vreo nara, nu Misu? :)). Cred ca urmatoarea calatorie o vom face din nou cu Cruz del Sur.

Ajunsi in terminalul putin modern de aici, am avut bafta sa fim intrebati de o doamna daca dorim cazare la hostelul familiei si din poze ne-a cam placut. Am negociat pretul de la 70 la 60 S si a fost buna cu noi sa ne primeasca imediat in camera, fara a mai astepta ora normala de check-in. Hostelul se numeste Villa San Blas si arata bine, fiind pozitionat la vreo 10 min de vestita Plaza de Armas. Asa ca am dormit cateva ore si dupa mic dejun am plecat la picior prin oras pentru a gasi o cazare convenabila pentru urmatoarele saptamani si o scoala de spaniola pentru a face cateva cursuri intensive (4h pe zi).

La fiecare pietonala cu trepte oftam inainte de a le urca intrucat, abia ajunsi la peste 3000m, la acest tip de miscari inimile noastre pompeaza foarte puternic si cer aer…asadar vreo cateva ore ne-am simtit putin ametiti si aveam nevoie sa facem pauze dese. Ma bucur sa vad ca nu suntem singuri in aceasta situatie :). Am vazut cateva persoane care se opreau din urcat treptele si isi puneau mana pe piept fortand procesul de inspiratie.

Am fost la 5 scoli de spaniola din care in finala s-au calificat 2, iar acum procesul de alegere este dificil, mai ales cand ai langa tine o balanta veritabila. Ne-a fost mai usor sa alegem intre cele 2 hosteluri finaliste, cel in care am fost deja primiti si unul dintr-o casa coloniala renovata si cu o camera foarte cocheta. De maine ne mutam la cea cocheta si a carei pozitie ne va ajuta sa ne antrenam plamanii 😉

Totodata ne-am interesat pe la agentii pentru diverse activitati, inclusiv Machu Picchu, si intr-una dintre ele, surprinzator, ne-am reintalnit cu cuplul de francezi care a facut parte din grupul din Canionul Colca si urmeaza sa cinam impreuna.

Ahh, azi am investit cativa soli si intr-un filtru UV sperand ca asa voi face cateva poze mai reusite in anumite conditii de lumina.

3 zile in canionul Colca

Asta am vrut sa facem, un traseu nu foarte solicitant de 3 zile in canionul Colca. Se ajunge acolo in 4h mergand cu un microbuz, genul celor de pe traseul Roman-Bucuresti. Ne-am pornit foarte devreme pentru a ajunge in Chivay, punctul de intrare in canion si punctul unde mai cotizam din portofel cu 35S fiecare (un pret dedicat strainilor). Intrucat ne-am pornit la drum la 4 dimineata, burtile noastre isi cereau dreptul la un mic dejun, o necesitate biologica ce a fost preintampinata de ghidul nostru care ne-a asezat la masa in cel mai friguros restaurant in care am intrat vreodata. Toti vorbeam cu usoare lovituri de incisivi si mancam cu mici miscari oscilante ale palmelor. Muuuuult bine ne-a facut ceaiul fierbinte care ne-a dat un plus de grade Celsius si combinat cu iesirea soarelui, ne-am revenit cu totii.

Cei 150 km ai canionului ar fi prea multi pentru ai face la picior, asa ca ne-am continuat drumul cu microbuzul “de Roman”, pentru inca 45 min si am oprit la Cruz del Condor, care se spune ca ar fi cel mai bun punct de unde poti observa condorii, insa am putut sa vedem doar doi, ceilalti care au ajuns mai devreme au avut ocazia sa vada mai multi si mai de aproape. Dar canionul este mare (vezi mai sus: 150km) si la urma urmei am vazut destui condori, vulturi si soimi. E un punct foarte popular si cred ca eram cam 200 oameni care cautam cu privirile faimosii inaripati.

Am pornit mai departe catre Cabanaconde (3200m altitudine) de unde am luat rucsacii in spinare si am plecat catre adancul canionului. La aceasta altitudine este esential sa folosesti crema de soare, sa porti ceva pe cap si sa te hidratezi. Obiectivul pentru prima zi era sa ajungem aproape de rau intr-un mic sat San Juan de Chuccho (2400m altitudine), lucru care s-a intamplat doar dupa 4,5h ore de trekking, din care 3,5h i-am facut pe versantul uscat cu o buna priveliste catre versantul cu multe parauri ce iriga terasele localnicilor. Am trecut podul peste rau si dupa aproape o ora am facut cunostinta cu gazda noastra care ne-a oferit o camera destul de interesanta: 1 pat, 2 scaune, podea de pietre si lumina lipsa. Ne-am bucurat de pranzul primit si am inceput sa cunoastem mai bine pe ceilalti din grup: un cuplu de francezi, unul din slovacia, un italian si un irlandez. Toti eram de aceeasi varsta, mai putin irlandezul care are in jur de 45 de ani, si ne-a fost usor sa ne imprietenim si sa stam ore in sir de vorba.

Dupa cina, ghidul nostru Pepe, ne-a spus care va fi programul pentru a doua zi si ne-a spus ca totusi ar fi bine ca inainte sa ne bagam la culcare sa verificam, cu lanternele noastre, peretii camerei si sa scuturam paturile pentru a fi siguri ca nu gasim mici scorpioni rosii. Mari ochi am facut cu totii simultan cu indepartarea mandibulei de maxilar…va dati seama ce teama s-a instalat la unii (inclusiv pe la Diana). In camera era un intuneric in care nu razbateai oricat de multe bastonase ai avea pe retina, asa ca am dormit cu frontala aprinsa…sincer va spun ca si eu imi doream asta, nu doar Dia.

A doua zi nu am inceput-o prea bine. Diana s-a trezit din somn pe la 6 dimineata pentru ca ii curgea sange din nas si mi-a marturisit ca nu a dormit bine din vina scorpionului rosu care ar putea fi in camera. Am dat vina pe altitudine, intrucat si eu m-am trezit in urmatoarea zi cu mici urme de sange in nara stanga.

Toate au trecut cand Pepe ne-a servit cu micul dejun gatit chiar de el, care a fost cel mai bun de pana acum: clatite umplute cu foarte multe multe fructe taiate bucati putin calite si ceai de coca (foarte indicat pentru altitudine). Am pornit veseli catre urmatoare destinatie: Oasis…si care chiar este o oaza. Dupa 2,5h de mers lejer, am ajuns in cel mai inalt punct al traseului de azi si am zarit verdeata acestui loc impreuna cu piscinile cu o culoare care iti facea o mare pofta de scaldat. Ajunsi acolo dupa vreo 1h, rapid ne-am luat casutele in care urma sa dormim si direct la piscina cu o apa numai buna pentru scaldat. Largi ne erau zambetele in acele momente: soare puternic, sezlonguri, iarba deasa pe care sa mergi descult si munti inalti in jur.

De data asta, noaptea temperatura era putin mai mare ca in catunul precedent si casutele erau facute dintr-un fel de stuf, tulpini de porumb si bambus. De data asta aveam lumina insa noaptea curentul electric era oprit asa ca tot aveai nevoie sa frontala sa-ti lumineze calea pana la toaleta. Si aici ghidul ne-a incercat somnul prin spunandu-ne cum ca inainte, in locul in care ne aflam, era un cimitir si ca atunci cand se aud greierii mai tare ar insemna ca ies spiritele si … in momentul ala mi-am facut de lucru ducandu-ma putin mai incolo sa privesc cerul pentru a identifica Crucea Sudului. Rar iti este dat sa vezi stelele atat de luminoase.

A doua zi urma sa ne trezim mai devreme pentru ca la ora 5 sa incepem urcarea catre Cabanaconde care se anunta, dupa spusele ghidului, sa fie foarte dificila si ca e recomandat sa fie facut inainte ca soarele sa devina prea puternic. Exista posibilitatea sa inchiriezi magar sau catar care sa te duca pana sus sau sa-ti care rucsacii, asa ca ne-am gandit sa ne folosim de aceasta facilitate. Italianul, care a capatat intre timp o infectie la degetul mare de la piciorul drept, si Diana urmau sa mearga cu acesti 4×4 simpatici si restul sa se foloseasca de altul pentru a le cara rucsacii.

Asa ca in a treia zi ne-am trezit la 4:40 si la 5:15 am dat startul urcusului echipati cu lumina artificiala, rucsaci mici, apa si ceva dulce. Cei cu catarii urmau sa porneasca dupa rasaritul soarelui si sa ne ajunga din urma. Primele 2h din traseu s-a dovedit sa fie mai usor decat ma asteptam, insa in ultima ora simteai cei 3000m si faceai pauze mai dese si grupul era din ce in ce mai rasfirat. Daca in primele 2h eram langa ghid, in ultima ora l-am pierdut din campul vizual, insa a aparut cineva drag mie pe catar. Era foarte vesela si vorbea foarte mult cu ghidul si am aflat mai tarziu de ce. Sus, Dia a inceput sa-mi povesteasca cat de frica i-a fost din cauza animalului cu spirit naravas (primii patru animaluti tot incercau sa se depaseasca, mai ales in curbe) si de senzatiile legate de a merge tot timpul pe marginea cararii (care in majoritatea locurilor nu avea mai mult de 1m latime). Totul a fost mult mai bine pentru ea cand Pablo (stapanul catarilor) l-a luat de funie pe Moreno si a mers inainte.

La intoarcerea spre Arequipa am mai facut trei opriri pentru a incanta ochii cu privelesti, una dintre ele fiind facuta la o altitudine de 4912m, cea mai mare la care am ajuns vreodata. Ghidul ne-a sfatuit sa luam ceva gros pe noi inainte de a iesi din microbuz…vai ce vant rece ne astepta afara! Iti era ciuda cand vedeai ca femeile peruviene care stateau acolo si vindeau diverse lucruri acolo nu aveau nimic si tu nu stiai cum sa-ti ascunzi urechile de vant. La un moment dat vazuzem ceva interesant peste drum si am inceput sa grabesc pasul si sa urc un delusor si nici dupa 10 secunde m-am oprit ca ma luase ametiala, asa ca am oprit avantul, am aplicat un unghi de 180 grade si am revenit la caldura din microbuz.

O alta oprire ne-a venit foarte bine si era tocmai opusul, o inmuiere in apele termale de la Calera, langa Chivay urmata de un pranz copios si foarte peruvian. Ajunsi inapoi la hostel am adunat toate hainele din “expeditie” si le-am dus la o spalatorie, iar acum ne bucuram din nou de haine curate dupa trei zile pe carari prafuite.

PS: si-mi place carnea de alpaca si Dia a inceput sa incerce si altfel de mancare