…de la ninsoare la soare, de asta am avut noi parte in ziua in care Diana si-a sarbatorit inca un an de viata tanara. Am hotarat sa facem ceva mai special, asa ca ne-am pus corpurile inca tinere pe biciclete, foarte bine echipati, cu casti, ochelari, manusi, aparatori, haine de vreme neprietenoasa.

Startul l-am avut la un popas de langa La Paz, cam 1h de condus cu microbuzul (in care picioarele persoanelor inalte sunt nefericite), la o altitudine de 4700m, unde am fost intampinati de ninsoare. Astfel ca am fost nevoiti sa apelam la niste ochelari de ski pentru a ne completa costumatia si am luat-o la vale pe carosabilul nou asfaltat si umed. Am apelat la agentia “Free Bikes” pentru aceasta plimbare si in total am fost doar 4 plus ghidul si soferul, ceilalti doi fiind niste baieti din Suedia.

Frigul a fost primul lucru pe care l-am simtit la acea altitudine in timp ce coboram, iar mainile, protejate de manusi subtiri, au fost cele mai “racite”, unul dintre suedezi avand chiar dureri destul de puternice din cauza asta. Din fericire, in 20 minute am urcat din nou in microbuz pentru ca urma o portiune ce urca si toata lumea a avut suficient timp sa-si revina din punct de vedere termic, iar degetele si-au recapatat toate abilitatile anatomice.

La un moment dat, soferul a hotarat sa vireze la dreapta pe un drum de tara, care este de fapt cel mai periculos din lume. Cand il vezi iti este foarte usor sa-ti dai seama de ce…munte de-o parte si prapastie foarte adanca de cealalta, fara vreun parapete de protectie. Totodata multele cruci de pe drum stau dovada tragediilor ce-au avut loc aici, culminand cu doua autobuze ce-au plonjat mai bine de 1500m in abis. Noi am ascultat instructiunile ghidului si am fost in siguranta pe intregul celor 68km ai drumului.

Odata cu acest drum am patruns intr-o alta clima, cu imagini de documentar vazut la Discovery Channel, cu foarte foarte multa verdeata, copaci unul langa altul, ferigi mari, ierburi lungi ce atarnau de peretii muntelui, muschi si licheni. Nimic nu era ferit de verdeata, exceptand drumul in sine cu pietre si balti. Odata cu coborarea noastra se schimba si vegetatia, de exemplu la inceput un copac anume avea coaja de culoare alba, dupa 15 minute copacul era negru si dupa alte 15 minute nu mai era, insa si-au facut aparitia bananierii si alte plante cu multe flori viu colorate si cu un iz foarte puternic si placut, ce-ar face orice parfumier invidios.

Am mers tot timpul in spatele Dianei si dupa o perioada se obisnuise foarte mult cu bicicleta si trebuia sa depun un plus de efort pentru a-i tine ritmul Finalul l-am avut la altitudinea de 1300m, aproape de orasul Coroico, si am trecut prin 4 clime, de la ninsoare si stanci pana la soare si piscina.

Dupa aceasta coborare am fost rasplatiti cu un dus caldut si cu un dejun intr-un loc cu priveliste incantatoare si am ramas cu totii uimiti atunci cand la mai putin de 10m de teresa noastra, au trecut in zbor cativa vulturi foarte mari si frumosi. Drumul inapoi spre La Paz, l-am facut pe varianta sigura si mai asfaltata al celui mai periculos drum din lume, si desi alternau variantele de asfalt nou-nout cu cele afectate de bombardament, am reusit sa atipim putin la cata oboseala acumulasem.

A fost unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am facut aici si am plasat-o in aceeasi cutie cu Machu Picchu, rafting pe raul Chili, dunele din Huacachina si muntele Huayna Potosi.

Am inclus si cateva filmulete realizate de ghidul nostru.

Ajunsi la marginea ghetarului ne-am echipat cu coltari ghetele de plastic din picioare, am luat fiecare cate un piolet si am inceput sa invatam sa folosim aceste instrumente: 3 tehnici de a urca in panta, 2 de coborat, urcat pe perete vertical cu 2 pioleti si coborare pe perete vertical. Ne-au cam placut aceste 3h de initiere si cu totii asteptam sa vina urcatul pe ghetar si pe zapada.

Ne-am intors la refugiul de la 4750m, unul incredibil de bine pus la punct, unde sala de mese avea o atmosfera foarte placuta, in special datorita tuturor mesajelor de pe steaguri, tricouri sau simple harti agatate pe perete, de la ceilalti care au reusit sa ajunga in varf. Unul dintre ele era mai special, intrucat se laudau cu una dintre cele mai inalte scufundari din lume, facute in lacul de langa refugiu. Dupa o noapte de aclimatizare si dupa o masa insotita de mult ceai de coca am luat rucsacii in spinare si am pornit catre urmatorul refugiu impreuna cu ghizii nostri. Si de data asta am avut norocul sa facem parte dintr-un grup omogen, desi foarte cosmopolit (2 elvetience: Caroline si Valerie, 1 francez – Manuel, 1 spaniol – Jorge, 1 polonez – Tomasz, 1 american – Luke si noi 2 romani), ceea ce ne-a ridicat nivelul de energie si buna dispozitie.

Dupa 1,5h, odata ajunsi la asa numitul chiosc cu pereti de piatra si fara acoperis unde se plateste intrarea in parc, am avut parte de primul moment mai dificil, pricinuit de aerul rareferiat ce a provocat dureri de cap Dianei. Dupa o pauza de cateva minute, insotita de un mic tratament medical de genul aspirina + pastila dedicata raului de inaltime, a inceput sa-si revina si am continuat drumul printre fulgii de nea, care la aceasta altitudine se simt in largul lor.

Dupa aceasta portiune destul de solicitanta cu mult bolovanis dupa care zapada, in jur de ora 17 am ajuns la refugiul de la Campo Alto – 5300m, care desi este destul de mic, este echipat cu un mic aragaz pe butelie, termos urias si multe cutii de ceai. Unul dintre ghizi a pus in 2 vase cateva lopeti de zapada, folosita pentru incalzirea noastra prin transformarea ei in ceai sau in supa Ne-am asezat cu totii sacii de dormit pe saltele de acolo si am incercat sa avem parte de un somn re-energizant pentru urmatoarea parte al urcusului. La 2h de la startul tentativei noastre de somn, Diana a inceput sa simta efectul altitudinei intr-un mod foarte neplacut, dureri de cap, febra, stare de voma si dureri musculare. In mod normal aceasta problema trece dupa aclimatizare, asa ca am fortat putin acest lucru cu pastile si ceaiuri.

Planul nostru de bataie era sa ajungem impreuna in Campo Alto, de unde doar eu sa continui spre varf. Tinand cont de starea Dianei, m-am gandit ca ar fi bine sa raman cu ea pana isi revine dupa care sa coboram la primul refugiu, insa stand de vorba cu ea si apoi cu ghidul am fost incurajat sa continui spre varf. Asadar, dupa 5h programate pentru somn, insa nedormite, mi-am pus frontala pe cap, coltarii in picioare, pioletul in mana, m-am legat cu o coarda de vreo 8m de ghid si cu restul grupului am inceput urcatul varfului in jurul orei 1 noaptea. Asadar, Diana a ramas singura in refugiu, cu tot ce ii trebuia la indemana.

Odata porniti am realizat ca avem parte de o vreme exceleta cu cer senin si fara vant, ceea ce ne-a permis sa tinem un ritm bun. Dupa ce-am urcat cam 300m am inceput sa vedem in zare fulgere si mi s-a parut tare ciudat sa vad fulgere undeva mai jos de mine, inca un reper ca eram undeva foarte sus

A venit si momentul sa aplicam ce facusem in prima zi pe un perete cam de 80 grade si inalt cam de 10m, ghizii nostri s-au dus inainte si au asigurat traseul, dupa care ne-au filat pe fiecare dintre noi. Fiindca este noapte si vezi destul de putine la lumina frontalei, pierzi foarte multe lucruri din vedere, si totodata, cel putin in cazul meu, motive provocatoare de ridicarea nivelului de adrenalina. Ceva emotii ai parte atunci cand treci peste crevase, nu foarte largi, insa foarte adanci.

Cand mai aveam cam 200m pana in varf am inceput sa simt oboseala si o foarte mare dorinta de a respira mai mult aer decat puteam face dintr-o singura inspiratie cu gura deschisa la maxim. Am inceput sa ma autoincurajez, la fel a inceput sa faca si ghidul meu, iar vazandu-i pe ceilalti din jur ca erau cu totii ok am strans suficienta energie pentru a continua. Nu tu dureri musculare sau de cap, nu tu frig ci doar doream mai mult oxigen pentru sangele meu.

Cu o 100 m inainte de varf, pentru 60m, a fost cea mai dificila urcare din acest traseu, o portiune abrupta si lata doar de 1m unde folosirea pioletilor era esentiala pentru un plus de echilibru ce te ferea de cele doua abisuri unul in stanga si altul in dreapta. In acest moment respiratia mea era turata la maxim, insa a venit si marea relaxare odata cu ajungerea in varf cu doar 10 minute inainte de rasarit, mai precis pe varful Huayna Potosi, altitudine 6088 m. Este prima oara cand ajung la aceasta inaltime fara sa fiu intr-o cabina presurizata si dotata cu aripi motorizate si cu totii ne-am bucurat mult de privelistea de acolo sus, lacul Titicaca la nord, La Paz la sud-vest si alti munti si lacuri in jur.

Dupa 20 minute de stat acolo sus, mi-am luat ghidul si l-am rugat sa ne grabim pentru a ajunge la Diana si ce am urcat in 5h am coborat in 1h. M-am bucurat sa o vad fara febra si zambind, insa in continuare cu cateva dureri si dupa ce au revenit cu totii la Campo Alto am continuat coborarea la primul refugiu, unde mi-am incantat papilele gustative cu carne de alpaca

Abia asteptam sa ajungem din nou la hostel in La Paz si dupa 32h nedormite si un dus fierbinte ne-am bagat la un meritat somn.

Ieri dimineata ne-am pornit din Puno spre Bolivia, si prima oprire am facut-o la Copacabana, doar la 10 km de la locul unii vamesii bolivieni exclamau la vazul pasapoartelor noastre “Rumania!? Visa!”. Bucurosi le-am aratat pagina complet ocupata de stampila consulatului din Cusco, ce ne-a dat voie sa calatorim prin Bolivia doar 30 de zile, insa putem oricand prelungi aceasta sedere intr-unul din marile orase. Asadar, vom avea grija sa nu stam doar prin munti sau jungla

Ajunsi in Copacabana, imediat ce ne-am luat cam ultmii rucsacii din autobuz, ne-am dus spre unicul biroul tiuristic care tocmai inchidea usa cu o forta mai mare decat a Dianei Insa noul nostru prieten, Peter din UK, reusise sa afle cateva informatii si am decis pe loc sa mergem cu totii spre Isla del Sol (Insula Soarelui) cu barca ce urma sa plece in 1h.

Dupa 1,5h de mers cu barca am ajuns la marina din sudul insulei, mai precis la Yumani, si am fost nevoiti sa ne lasam capetele pe spate pt a putea vedea cele foarte multe si abrupte trepte ce ne duceau efectiv in satul recent pomenit. Consulul s-a laudat ca aceasta insula este mai frumoasa decat Amantani si Taquila, lucru pe care l-am crezut imediat ce-am terminat de urcat cu rucsacii mari si mici pana sus.

Sunt foarte multe hosteluri pe insula si majoritatea au parte de privelisti la care iti vine sa-ti dilati pupilele cateva ore, inclusiv hostelul nostru. Am stat o singura noapte aici si dupa o revenire cu acelasi tip de barca la Copacabana, ne-am urcat in autobuzul de La Paz. Asadar, in acest moment suntem in cea mai inalta capitala din lume

La prima vedere avem de face cu un lucru la care nu ne asteptam si anume ca este mai scump decat Cusco, asa ca nu vom zabovi prea multe zile aici. Vom ramane aici cat sa gasim solutii pentru a ajunge in anumite zone din aceasta regiune 😉