Cand ajungi in Bolivia, toata lumea iti spune sa vizitezi Salar Uyuni, uriasa mare de sare, asa ca in timp ce eram in Potosi am cautat mai multe informatii despre acest loc si in special cum se poate ajunge acolo. Sunt trei optiuni si tinand cont ca suntem in Bolivia, am eliminat varianta ce-si are startul in Chile. Celelalte doua isi au pornirea din Uyuni si din Tupiza si dupa ce-am cantarit review-urile citite pe internet si banii din buzunar, am luat decizia de a porni din Tupiza, mai ales ca oarecum din intamplare, am dat peste o oferta buna. Norocul a fost ca atunci cand a sunat Diana la un hostel din Tupiza, pe langa pretul camerei am aflat ca cei care detin hotelul, patroneaza si o agentie turistica si aveau pentru a doua zi dimineata 2 locuri disponibile intr-un jeep. Dupa o mica negociere, au accepat sa ne astepte cineva la autogara si sa ne ofere gratis o camera, asta intrucat urma sa ajungem cu un autobuz la 1 dimineata.

Insa cum autobuzul a intampinat ceva probele, iar noi ceva dezamagiri privind seriozitatea si punctualitatea bolivienilor, am ajuns la 4 dmineata fix in Tupiza.

Dupa un somn scurt de 3 ore si mic dejun, am urcat in jeep, alaturi de Peter din UK si Franceszca din Germania. Celalalt jeep s-a umplut si el imediat cu 3 suedezi (Sam, Alex si Camila) si o elventianca (Monika).

Cum am iesit din Tupiza pupilele ni s-au si dilatat la vederea peisajelor… munti rosii, ba galbeni, ba gri inchis, neobisnuit de multe culori intr-o zona restransa. Stiam ca urma sa mergem cu masina aproape toata ziua, dar nu ne pasa de acest lucru, noi doar bucurandu-ne de privelisti. Pe aceste meleaguri, rotile nu fac cunostinta cu asfaltul, se merge doar pe drum pietruit sau de pamant sau pe nisip sau prin apa, insa masinile noastre ne-au oferit suficient confort si cateodata prea multa caldura :).

Ti-e greu sa crezi ca pot exista sate atat de izolate, cel mai apropiat sat vecin fiind la cativa zeci de km, insa din cauza lamelor care traiesc la aceste altitudinii, crescatorii sunt nevoiti sa le urmeze, iar minerii trebuie sa fie destul de aproape de minele lor. Intr-unul din sate jeep-ul nostru a franat brusc si a oprit intrucat in mijlocul drumului am dat de grupul cultural-folcloric al satului care a inceput sa cante in scopul de a strange bani de la turisti. Motivul?…dorinta lor de a merge la un festival folcloric din Potosi, unde sa-si reprezinte satul, costumele si cantecul. Chiar ne-au placut si am participat la golirea aerului din cutia cu donatii.

Turul avea totul inclus: transport, ghid, mancare, cazare peste noapte in anumite locuri din acest parc national. Asa ca primul pranz l-am avut intr-un loc cu mai multa verdeata, lucru destul de rar, si cu totii ne-am incantat gustul cu masa oferita. Iarba aici este foarte scurta si foarte tare si bineinteles ca atunci cand m-am pus jos, am avut senzatia ca zeci de spini isi fac loc prin tesatura subtire al pantalonilor mei…era un atu sa fii imbracat cu blugi.

Dupa un total de 275 km am ajuns la locul primului nostru somn in acest parc si intrucat e o raritate camera dubla, am dormit intr-o camera cu 5 paturi si cu alti 3 turisti din grupul nostru. Acest lucru se intampla la 4200m si cei care nu au petrecut suficient timp la altitudine mare, au avut de suferit in aceasta seara si noapte. Cei din Elvetia si Suedia au fost loviti destul de bine de raul de inaltime, insa ghizii, bucatareasa si noi am avut grija de ei si cu totii erau apti a doua zi dimineata pentru a continua calatoria.

Cu fiecare ora inaintata, peisajul devenea din ce in ce mai interesant si aveam o reala stare de bine. Nici unul dintre noi doi nu ne doream sa fim in alta parte decat acolo. Am inceput sa vedem munti cu 2, 3 sau 4 culori si nu ne-am lasat pana nu l-am vazut si pe cel cu 7 culori. Acesti vulcani si-au facut de cap, creatia lor fiind absolut incredibila, afectand intr-un fel sau altul toate lagunele de aici. Nu gasesti doua lagune identice, una este galbena, una este alba, alta este albastra, una urat mirositoare, alta are malurile pline cu detergent natural si cel mai mult mi-a placut laguna Verde, care este de un verde intens din cauza mineralelor care isi au sursa in vulcanul Licancabur, la poalele caruia se gaseste. Nu este o idee buna sa ai contact cu aceasta apa, pentru ca si-a capatat culoarea din cauza magneziului, cuprului si aresenicului. Nici macar pasarile flamingo nu doreau sa-si schimbe coloritul din roz in verde.

Cei care doresc sa investeasca 10h pentru a urca vulcanul Licancabur, au parte de o surpriza placuta pentru ca vor gasi un alt lac in crater al carui culoare este de un verde si mai intens. Insa aceste lacuri isi au culoarea verde doar intre orele 11 si 17, restul timpului fiind de culoare neagra.

Fiind foarte aproape de granita cu Chile, ai parte si desert, de unul care seamana cu ceea ce a imaginat Salvador Dali intr-unul din tablourile sale si din acest motiv, a capatat numele de Desertul Dali. E neobisnuit sa vezi in mijlocul nisipului niste stanci uriase ce au fost aruncate de eruptia unui vulcan.

Ne-am intors pe acelasi drum pentru a lua pranzul intr-un loc mai neobisnuit, pentru ca ne-am dat jos hainele si in costum de baie am intrat in mica piscina cu apa termala, de la malul unei lagune cu pasari flamingo doar la 100m.

Credeam ca s-a terminat cu castigul de altitudine, insa ne-am inselat pentru ca la peste 5000m se gasesc gheizerele din Parcul National Eduardo Avaroa…insa nu sunt cum imaginam sa fie…mai degraba m-au dus cu gandul la vulcanii nostri noroiosi. De aici am coborat spre noua noastra locatie pentru noapte, pentru a profita de vorba „primul venit, primul servit” si ne-am ales camerele langa singura soba, care nu functioneaza cu lemne ci cu un muschi foarte dur ce creste in aceste parti.

Dupa noua descarcare al rucsacilor, mancarii si a buteliei de pe jeep, am pornit catre cea mai apropiata locatie de acest hostel, si una dintre atractiile principale: Laguna Colorada. Da, este foarte colorata, pentru ca pe o lungime de 10m te intalnesti cu patru culori: apa rosie, vegetatia verde-galbui de la mal, urmata de pietris alb si apoi de pietre vulcanice negre. Parca si miile de pasari flamingo de aici sunt mai rosii decat in celelalte lagune.

Dupa o plimbare mai lunga de 1h am revenit la hostel si cu totii ne-am dat seama ca de data asta, bucatareasa a cam dat gres cu felul doi, niciunul dintre noi apreciind crenvustii dintre legume si oua cu ketchup. S-a intamplat o singura data sa nu ne placa ce a gatit. Diana zice ca totusi erau acompaniati de cartofi prajiti, ceea ce ne-a cam placut.

A treia zi a pornit si ea devreme, cu trezitul la acelasi 6:30, mic dejun la 7 si pornit motoarele la 7:30, dar nu ne pasa de acest lucru, cu totii dorind sa vedem lucruri noi. Aceasta zi a fost dedicata mai mult animalelor noi pentru ochii nostri: vicunia, strutul alpin si simpaticelor sinsile. La pranz chiar am oprit in dreptul unor stanci formate din lava intarita, unde am pornit la vanatoare fotografica de sinsile. Seamana foarte mult cu iepurii si au culoare foarte apropiata de cea a stancilor, asa ca e destul de dificil sa le gasesti.

Insa atractia zilei a fost arborele de piatra si ajuns la el ne-am pus la incercare imaginatia in ceea ce priveste facutul fotografiilor. Aceasta stanca nu este singura de aici, fiind multe altele in zona, si destul de bune pentru facut bouldering.

Dupa alte cateva lagune ne-am pornit spre atractia principala: Salar Uyuni, programat pentru ultima zi. Am mers la marginea lui si ne-am cazat la albul hotel de sare, cu pereti de sare, cu mese de sare, cu scaune de sare, cu paturi de sare si cu podea acoperita cu granule de sare…ceva total nou pentru noi doi.

In ultima zi a inceput mult mai devreme si la 5:30 rotile au inceput sa prinda viteza si la 100km/h nu-ti dadeai seama de asta pe foarte platul Salar Uyuni…e ca si cum ai merge pe o autostrada de 100 de benzi pe sens si mai vezi doar alte 4-5 masini. La 6 fix ghidul si in acelasi timp soferul nostru, Edgar, „a tras pe dreapta” pentru a ne da jos sa vedem un altfel de rasarit de soare. Am vazut rasarituri la mare, pe munte, pe camp, insa total aparte acesta pe mii km patrati de sare pura. Normal ca am fost cuprinsi de entuziasm si am dat frau liber din nou la poze :).

Ca majoritatea marilor si aceasta mare de sare are insulele ei. Ne-am oprit pe singura ce se mai poate vizita si in timp ce ne era pregatit micul dejun, am urcat pana in varf, mergand printre stanci de coral si multi cactusi uriasi. Am gasit si unul prabusit, si pe „crucea” lui scria ca a murit in 2007 si a trait 1203 ani…wow!

Am inaintat pe sare cam 150 km pana la niste „ochiuri” de apa, de unde am putut sa scoatem cristale de sare, cu urme de petrol, iod si litiu. Am luat unele mici ca amintire. Tot aici am testat iluziile optice in cateva poze…ai foarte mult spatiul la dispozitie, doar creativ sa fii.

Dupa alte cateva sute de km am ajuns la mal si ne-am indreptat spre orasul Uyuni, cred ca unul dintre cele mai murdare orase. Niciodata nu am vazut atat de mult plastic imprastiat de vant pe km intregi si se pare ca desi este atractia numarul 1 in Bolivia, nimenui nu-i pasa de mizeria de aici, de drumurule de pamant din oras. Aici sa stai doar in caz de nevoie.

Acum am luat un alt jeep care sa ne duca in San Pedro de Atacama in Chile, cel mai turistic oras din desertul Atacama. Maine este ultima zi in care ne mai este valabila visa de Bolivia si din acest motiv ne-am grabit putin cu calatoritul prin aceasta tara si am vrea sa ne oprim cateva zile intr-un singur loc.