Asta am vrut sa facem, un traseu nu foarte solicitant de 3 zile in canionul Colca. Se ajunge acolo in 4h mergand cu un microbuz, genul celor de pe traseul Roman-Bucuresti. Ne-am pornit foarte devreme pentru a ajunge in Chivay, punctul de intrare in canion si punctul unde mai cotizam din portofel cu 35S fiecare (un pret dedicat strainilor). Intrucat ne-am pornit la drum la 4 dimineata, burtile noastre isi cereau dreptul la un mic dejun, o necesitate biologica ce a fost preintampinata de ghidul nostru care ne-a asezat la masa in cel mai friguros restaurant in care am intrat vreodata. Toti vorbeam cu usoare lovituri de incisivi si mancam cu mici miscari oscilante ale palmelor. Muuuuult bine ne-a facut ceaiul fierbinte care ne-a dat un plus de grade Celsius si combinat cu iesirea soarelui, ne-am revenit cu totii.

Cei 150 km ai canionului ar fi prea multi pentru ai face la picior, asa ca ne-am continuat drumul cu microbuzul “de Roman”, pentru inca 45 min si am oprit la Cruz del Condor, care se spune ca ar fi cel mai bun punct de unde poti observa condorii, insa am putut sa vedem doar doi, ceilalti care au ajuns mai devreme au avut ocazia sa vada mai multi si mai de aproape. Dar canionul este mare (vezi mai sus: 150km) si la urma urmei am vazut destui condori, vulturi si soimi. E un punct foarte popular si cred ca eram cam 200 oameni care cautam cu privirile faimosii inaripati.

Am pornit mai departe catre Cabanaconde (3200m altitudine) de unde am luat rucsacii in spinare si am plecat catre adancul canionului. La aceasta altitudine este esential sa folosesti crema de soare, sa porti ceva pe cap si sa te hidratezi. Obiectivul pentru prima zi era sa ajungem aproape de rau intr-un mic sat San Juan de Chuccho (2400m altitudine), lucru care s-a intamplat doar dupa 4,5h ore de trekking, din care 3,5h i-am facut pe versantul uscat cu o buna priveliste catre versantul cu multe parauri ce iriga terasele localnicilor. Am trecut podul peste rau si dupa aproape o ora am facut cunostinta cu gazda noastra care ne-a oferit o camera destul de interesanta: 1 pat, 2 scaune, podea de pietre si lumina lipsa. Ne-am bucurat de pranzul primit si am inceput sa cunoastem mai bine pe ceilalti din grup: un cuplu de francezi, unul din slovacia, un italian si un irlandez. Toti eram de aceeasi varsta, mai putin irlandezul care are in jur de 45 de ani, si ne-a fost usor sa ne imprietenim si sa stam ore in sir de vorba.

Dupa cina, ghidul nostru Pepe, ne-a spus care va fi programul pentru a doua zi si ne-a spus ca totusi ar fi bine ca inainte sa ne bagam la culcare sa verificam, cu lanternele noastre, peretii camerei si sa scuturam paturile pentru a fi siguri ca nu gasim mici scorpioni rosii. Mari ochi am facut cu totii simultan cu indepartarea mandibulei de maxilar…va dati seama ce teama s-a instalat la unii (inclusiv pe la Diana). In camera era un intuneric in care nu razbateai oricat de multe bastonase ai avea pe retina, asa ca am dormit cu frontala aprinsa…sincer va spun ca si eu imi doream asta, nu doar Dia.

A doua zi nu am inceput-o prea bine. Diana s-a trezit din somn pe la 6 dimineata pentru ca ii curgea sange din nas si mi-a marturisit ca nu a dormit bine din vina scorpionului rosu care ar putea fi in camera. Am dat vina pe altitudine, intrucat si eu m-am trezit in urmatoarea zi cu mici urme de sange in nara stanga.

Toate au trecut cand Pepe ne-a servit cu micul dejun gatit chiar de el, care a fost cel mai bun de pana acum: clatite umplute cu foarte multe multe fructe taiate bucati putin calite si ceai de coca (foarte indicat pentru altitudine). Am pornit veseli catre urmatoare destinatie: Oasis…si care chiar este o oaza. Dupa 2,5h de mers lejer, am ajuns in cel mai inalt punct al traseului de azi si am zarit verdeata acestui loc impreuna cu piscinile cu o culoare care iti facea o mare pofta de scaldat. Ajunsi acolo dupa vreo 1h, rapid ne-am luat casutele in care urma sa dormim si direct la piscina cu o apa numai buna pentru scaldat. Largi ne erau zambetele in acele momente: soare puternic, sezlonguri, iarba deasa pe care sa mergi descult si munti inalti in jur.

De data asta, noaptea temperatura era putin mai mare ca in catunul precedent si casutele erau facute dintr-un fel de stuf, tulpini de porumb si bambus. De data asta aveam lumina insa noaptea curentul electric era oprit asa ca tot aveai nevoie sa frontala sa-ti lumineze calea pana la toaleta. Si aici ghidul ne-a incercat somnul prin spunandu-ne cum ca inainte, in locul in care ne aflam, era un cimitir si ca atunci cand se aud greierii mai tare ar insemna ca ies spiritele si … in momentul ala mi-am facut de lucru ducandu-ma putin mai incolo sa privesc cerul pentru a identifica Crucea Sudului. Rar iti este dat sa vezi stelele atat de luminoase.

A doua zi urma sa ne trezim mai devreme pentru ca la ora 5 sa incepem urcarea catre Cabanaconde care se anunta, dupa spusele ghidului, sa fie foarte dificila si ca e recomandat sa fie facut inainte ca soarele sa devina prea puternic. Exista posibilitatea sa inchiriezi magar sau catar care sa te duca pana sus sau sa-ti care rucsacii, asa ca ne-am gandit sa ne folosim de aceasta facilitate. Italianul, care a capatat intre timp o infectie la degetul mare de la piciorul drept, si Diana urmau sa mearga cu acesti 4×4 simpatici si restul sa se foloseasca de altul pentru a le cara rucsacii.

Asa ca in a treia zi ne-am trezit la 4:40 si la 5:15 am dat startul urcusului echipati cu lumina artificiala, rucsaci mici, apa si ceva dulce. Cei cu catarii urmau sa porneasca dupa rasaritul soarelui si sa ne ajunga din urma. Primele 2h din traseu s-a dovedit sa fie mai usor decat ma asteptam, insa in ultima ora simteai cei 3000m si faceai pauze mai dese si grupul era din ce in ce mai rasfirat. Daca in primele 2h eram langa ghid, in ultima ora l-am pierdut din campul vizual, insa a aparut cineva drag mie pe catar. Era foarte vesela si vorbea foarte mult cu ghidul si am aflat mai tarziu de ce. Sus, Dia a inceput sa-mi povesteasca cat de frica i-a fost din cauza animalului cu spirit naravas (primii patru animaluti tot incercau sa se depaseasca, mai ales in curbe) si de senzatiile legate de a merge tot timpul pe marginea cararii (care in majoritatea locurilor nu avea mai mult de 1m latime). Totul a fost mult mai bine pentru ea cand Pablo (stapanul catarilor) l-a luat de funie pe Moreno si a mers inainte.

La intoarcerea spre Arequipa am mai facut trei opriri pentru a incanta ochii cu privelesti, una dintre ele fiind facuta la o altitudine de 4912m, cea mai mare la care am ajuns vreodata. Ghidul ne-a sfatuit sa luam ceva gros pe noi inainte de a iesi din microbuz…vai ce vant rece ne astepta afara! Iti era ciuda cand vedeai ca femeile peruviene care stateau acolo si vindeau diverse lucruri acolo nu aveau nimic si tu nu stiai cum sa-ti ascunzi urechile de vant. La un moment dat vazuzem ceva interesant peste drum si am inceput sa grabesc pasul si sa urc un delusor si nici dupa 10 secunde m-am oprit ca ma luase ametiala, asa ca am oprit avantul, am aplicat un unghi de 180 grade si am revenit la caldura din microbuz.

O alta oprire ne-a venit foarte bine si era tocmai opusul, o inmuiere in apele termale de la Calera, langa Chivay urmata de un pranz copios si foarte peruvian. Ajunsi inapoi la hostel am adunat toate hainele din “expeditie” si le-am dus la o spalatorie, iar acum ne bucuram din nou de haine curate dupa trei zile pe carari prafuite.

PS: si-mi place carnea de alpaca si Dia a inceput sa incerce si altfel de mancare