Monthly Archives: December 2011

Torres del Paine: 5 zile si 80 km

Posted on by
2

Nu ne-am mai folosit de functia “snooze” al telefonului ce ne-a dat trezirea la 6 dimineata si am coborat la indestulatorul mic-dejun pregatit de gazdele noastre de la Erratic Rock Hostel. Sunt bine organizati, reusind sa ajute cat mai mult posibil pe cei ce se pornesc sa faca traseul renumit. De exemplu, in fiecare zi in micul pub lipit hostelului, la ora 3 tin o prezentare cu ceea ce inseamna cele mai cunoscute drumetii, insotita de sfaturi utile.

Am ales sa facem traseul “W” numit asa datorita formei lui, care nu seamana cu alta litera, gen “Ț”. Ne-am inchiriat cu o zi inainte cele necesare (cort, un sac de dormit, saltele de neopren, bete de trekking si unelte pentru gatit) si am cumparat provizii pentru 5 zile (cateva conserve, paste, lapte praf, fructe uscate, oua pe care le-am fiert, clatite, dulciuri, batoane energizante si paine).

Pe la 7 autobuzul ne-a luat cu totul si ne-a dus timp de 2h pe un drum de genul celui intre Soimaresti si Savesti, adica de piatra si pamant, pana la intrarea in parcul national, punct insotit pe harta de textul “Laguna Amarga”. Ne-am frecat pe ochi de somn si de ce vedeam, am golit portofelul de 60 dolari pentru a primi 2 hartiute mici pe post de bilet, ce nu ne-ai fost niciodate controlate. De aici ne-am continuat drumul cu un alt autobuz, pentru ca roata din fata dreapta si-a dat rasuflarea, pana la micul catamaran de pe lacul Pehoe, ce ne-a transferat pe partea opusa. Fiindca peisajul era total opus banalului, mi-am gasit un loc printre ceilalti ochi mariti de pe punte, din care mai bine de 80% fiind atasati turistilor din Israel. Am invatat sa zic “ani lo medaber evreit”…clar ca nu se scrie asa pentru ca in original se foloseste alt alfabet :) si inseamna “eu nu vorbesc ebraica”.

Catamaranul ne-a dus la Refugio Paine Grande, loc numai bun de instalat cortul in camping. Am facut cunostinta cu micul cort, iar in cateva minute a fost deslusit si instalat. Diana a pregatit ceva de mancare si pe la ora 14:00 am dat drumul la picioare sa ne duca cat pot ele mai bine pana la ghetarul Grey. A fost o plimbare placuta, pe un traseu ce trece pe langa lacul Grey, prin zone batute de vant, prin paduri si peste multe sipote si paraiase, care iti usureaza foarte mult alimentarea cu apa. Din acest motiv am folosit doar un recipient de 750 ml pe care il umpleam din cand in cand cu apa foarte, foarte buna, neatinsa de poluare. 11 km mai tarziu am ajuns la destinatia noastra, un “mirador” catre ghetar, moment ce a coincis si cu poza noastra de la ora 5 :)

Am facut acelasi drum inapoi, insa de data asta cu alt peisaj in fata si dupa 3,5h am revenit la cortul nostru si ne-am folosit de dusurile calde din camping si de bucataria ferita de vant, unde ne-am incalzit legumele preparate cu o zi inainte. Pe la 22:30 ne-am pus in sacii de dormit si pentru inca 20 minute am avut suficienta lumina naturala pentru a citi cateva pagini din “Negociatorul”. Cele 9h de somn ne-au fost prielnice si s-au terminat cu o trezire in plin soare, ce statea cocotat pe un cer aproape neatins de nori si lumina varfurile din jur si lacul de langa, intr-un fel ce te facea sa inspiri adanc si zambind aerul ce calatorea impins de vantul molcom. Amandoi traiam cu satisfactie momentele din acea dimineata :)

Diana a pregatit un mic-dejun gustos, eu am strans cortul odata cu restul lucrurilor si din nou am dat drumul la picioare, de data asta mai solicitate de rucsacii plini. Nici dupa 15 minute ne-am oprit la primul parau si am baut impreuna aproape un litru de apa…nu ne gasisem ritmul inca. A mai durat inca un alt sfert de ora pana am intrat in ritm si dupa alte 2 ore am ajuns la Campamento Italiano, un loc de camping gratuit in padure, dar cu un post al celor de la Guarda Fauna. Au fost binevoitori cu noi si ne-am putut lasa rucsacii grei la ei si ne-am dus spre nord pentru 1,5h pana la un “mirador” de unde se putea vedea ghetarul francez si sa auzi zgomotul bucatilor de gheata ce se desprindeau si cadeau cativa zeci de metri. Am revenit la camping, am luat rucsacii pe care i-am mutat inca cativa km mai la est pana la Refugio Los Cuernos si din nou am trecut prin procesul de instalare cort, mancat cina calda, dus si somn de 9h :)

Si acest refugiu se bucura de un superb peisaj: lacul Nordenskjold de o culoare rara la sud, in departare insa suficient de aproape incat sa-l auzi, ghetarul Francez spre vest, o cascada de cativa zeci de metri la nord-vest si un alt varf de munte la est.

Dimineata, adica startul zilei numarul 3, ne-am pregatit moral pentru cea mai lunga tura cu rucsacii in spate si aceasta pregatire morala a inclus si o golire pronuntata al rucsacului de mancare, prin proces de hranire. Spatele meu s-a inveselit la diferenta de kg creata si timp de 6,5h am strabatut cararea care ducea spre est la Refugio Chileno. A fost ziua cea mai putin spectaculoasa si seara a fost cea mai friguroasa si vantoasa dintre toate. Dupa ce am ridicat cortul, ne-am mutat in refugiu, mai exact langa soba ei si am stat la povesti cu 2 chilieni si cu Adrian, un american de varsta mea, nascut in Focsani si care a plecat cu familia in SUA, in 1990. Urmeaza sa ne vedem cu el la o cina romaneasca pregatita de noi in Buenos Aires :). Ni se pare foarte amuzant accentul lui.

In zorii zilei nr. 4 a plouat pentru 2 ore, dar ne-am recuperat zambetul cand am vazut imediat ca s-a inseninat si ne-am plimbat cu rucsacii mai usori, spre ultimul camping din program, Campamento Torres. De aici, in aceeasi dupa-amiaza, am facut ultimii km spre renumitii Torres del Paine. Vremea excelenta ne-a oferit o priveleste frumoasa si eu am decis sa revin in urmatoarea dimineata pentru fi martor la rasaritul de soare, al carui rosu ar trebui sa puna in alta lumina cele trei turnuri. Asa am si facut, insa din cauza norilor ce ascundeau complet turnurile, momentul rosu nu a avut loc, ci 20 minute mai tarziu am prins momentul portocaliu :)

Intors la camping, am trezit-o pe Diana si am pregatit plecarea spre iesirea din parc, catre Laguna Amarga. La 14:30 am urcat in autobuzul spre Puerto Natales si imediat ce am pasit pe a treia treapta a autobuzului, nasul mi s-a incretit la odorul emanat de drumetii umblati ce se gaseau deja in autobuz. Ajunsi la hostel, am umplut 2 pungi cu haine si le-am dus la spalat…ca doar se apropie Craciunul.

Acum suntem in Tara de Foc, in cel mai sudic oras din lume, Ushuaia, si vom petrece aici Craciunul impreuna cu prieteni de acasa: Misu si Daniela :). Mai departe de Laponia lui Mos Craciun nu puteam fi :)

Sfaturi pentru cei interesati:

– la ora 3 in fiecare zi in Puerto Natales, in locul de plecare catre trek in Base Camp-ul hostelului Erratic Rock, are loc o prezentare a traseului si persoane cu experienta ofera sugestii/recomandari si raspund la intrebari. Recomandam sa mergeti la aceasta prezentare, e gratis si va ajuta foarte mult sa va planuiti drumetia;

– hostelul Erratic Rock e un loc foarte dragut si primitor de stat inainte si dupa drumetie si foarte prielnic pentru a gasi alti turisti cu care sa faceti traseul ales…de doriti.

– in ceea ce priveste inchiriatul de echipament, cei de la Base Camp au echipament bun, insa un pic mai scump; noi am avut 2 zile la dispozitie inainte sa ne pornim asa ca am avut timp sa studiem un pic oferta din oras si am inchiriat pana la urma dintr-un loc mai ieftin; betele de trekking si izoprene sunt foarte necesare.

– mancarea trebuie cumparata in functie de cate zile aveti de gand sa petreceti in parc; in principal se iau in calcul micul dejun si cina, intrucat in timpul pranzului sunteti pe drum, nu o sa opriti pentru un pranz gatit. Pentru pranz dulciuri, un compot si fructe uscate am avut (sunt cateva magazine ce comercializeaza fructe uscate, desi sunt cam scumpe, sunt foarte potrivite de mancat la pranz, iti dau multa energie). Pentru cei cu punga mai mare, toate cele 3 mese ale zilei pot fi servite la refugii. Un mic dejun e undeva la 10-12 usd, un pranz (lunch box) cam 16 usd si cina 20 usd – toate 3 la oferta 40 usd :))).

– daca optati pentru campat, luati in considerare ca anumite refugii sunt fara plata (de ex. Campamento Italiano, Campamento Torres), iar la altele trebuie platit in jur de 10 usd/pers si beneficiezi de dusuri (iar la Refugiul Paine Grande/Pehoe chiar si de bucatarie).

– apele curgatoare din Patagonia sunt potabile, deci o sa va puteti racori la toate paraiasele, raurile intalnite in timpul drumetiei, nefiind nevoie sa carati apa dupa voi.

– traseele in parc pot fi facute fie din est (incepand de la Hosteria Las Torres), fie din vest (Refugiu Paine Grande/Pehoe) – vedeti poza de mai jos, cu roz e ilustrat traseul facut de condori. Noi am ales ultima varianta din 2 motive: primul ar fi ca in acest fel vezi principala atractie a drumetiei si anume Las Torres la sfarsitul calatoriei. Al doilea (si cel mai important pentru mine) este ca in acest fel aproape jumatate din traseu se poate face fara rucsacii mari in spate (de ex. in prima zi am pus cortul la Refugiu Paine Grande/Pehoe si am facut prima latura a W-ului fara rucsacii mari pe care i-am lasat in cort), iar partea mai dificila se gaseste in ultimele zile ale drumetiei cand deja jumatate din mancare s-a consumat si implicit si greutatea rucsacului s-a diminuat.

Autobuzele si cum am schimbat planul din cauza lor

Posted on by
Reply

Cand am plecat din insula Chiloe am avut in plan sa mergem cat mai in sud posibil prin Chile si sa traversam granita spre Argentina la Chile Chico. De ce am vrut asa!?…pentru ca Patagonia din Chile este mult mai verde si cred ca mai frumoasa, desi mai ploioasa decat cea din Argentina.

In insula Chiloe am stat o singura noapte in orasul Ancud si cred ca am mai fi stat o noapte daca hostelul nu ar fi fost complet ocupat pentru a doua zi. A fost unul dintre acele hosteluri care te invita la relaxare: living room foarte luminos, geamuri mari si terasa cu priveliste spre ocean, bucatarie generoasa si bine echipata. Chiloe e patria pestelui si al fructelor de mare, asa ca ne-am dus in piata si am luat jumate de marlucius de aproape 2kg si fructe de mare la niste preturi incredibile. Desi a incercat, Dianei nu i-au placut fructele de mare asa ca am mancat singur raviolele cu sos facut din ele, care, poate din greseala, au iesit foarte gustoase.

Am facut doar un singur lucru in Chiloe si anume ne-am dus sa vizitam o colonie de pinguini intrucat aici e singurul loc din lume unde pinguinii Magellan si cei Humbold convietuiesc impreuna. Totusi, am fost putin dezamagiti deorece a fost cea mai mica colonie pe care am vazut-o pana acum, nu cred ca erau mai mult de 300 de animalute in frac, insa excursia a compensat cu privelistele oferite de falezele Pacificului si una dintre cele mai bune empanade mancate in America de Sud.

Dupa excursie am pornit spre Puerto Montt pentru a ne continua drumul in sud si singura optiune pentru acea zi a fost sa ne luam bilete pe feribotul care duce in Chaiten, pe timp de noapte. Aveam cateva ore la dispozitie in Puerto Montt, insa nu prea ai ce face in acest oras. Cei drept si noi ne-am pierdut sensibilitatea fata de asezarile urbane, mai mult interesandu-ne activitatile pe care le poti face in zona lor. Clar ca exista si exceptii precum Pucon, Bariloche sau Valparaiso (Pucon mi-a placut foarte mult).

Dand dovada de putina imaginatie culinara si foame de proportii, am intrat in mall-ul destul de apropiat de port si ne-am zis sa ne delectam cu niste pui gatit in sosul delicios de la KFC. Departe de avea ceva in comun cu gustul cu care ne-am obisnuit Romania, foarte departe. Asadar, am mai adaugat ceva pe lista de mancaruri pe care ne-am jurat ca nu le vom mai incerca aici in America de sud. O alta vedeta pe aceasta lista este pizza de la Pizza Hut.

La 12 noaptea ne-am imbarcat in feribotul spatios si ne-am asezat la o masa ce era dotata si cu prize, numai bune pentru electronicele noastre. Dupa mai bine de 1,5h ne-am indepartat de dane si pana dimineata la 8 ne-am straduit sa dormim cumva pe 4 locuri :)

Am ajuns in Chaiten si am acostat in foartele mic port de aici, ne-am luat rucsacii la spinare si am mers mai putin de 1km pana in oras. Nu sunt mai mult de 5 ani de cand orasul a fost la mila unui mic vulcan din zona ce a erupt si a schimbat infatisarea orasului. Fiindca aceasta eruptie a fost insotita de ploi abundente (ceva foarte comun in aceasta zona) s-au creat inundatii puternice acoperind jumate din oras cu cenusa, ce seamana mai mult cu zgura si care a ingropat casele pana la jumate. E un oras fantoma, multi dintre locuitori stramutandu-se de aici, doar cativa ramanand in casele lor intacte. Vezi excavatoare si camioane care cara de zor zgura, insa mai devreme de 3-4 ani nu ispravesc, asa mi-a spus un mester in ale folosirii excavatorului.

Am decis sa mergem mai departe si in cateva ore eram din nou pe drum, intr-un autobuz mic spre Futaleufu, undeva foarte aproape de granita cu Argentina. Absolut incantatoare peisajele: lacuri, paduri, munti, varfuri inzepezite, nori ce dadeau o alta lumina acestui tablou, iar cand ne apropiam de Futaleufu ne-am minunat de raul Rio Grande, unul dintre cele mai apreciate din lume pentru facut rafting, alaturi de Colorado si Zambezi (sau Zambia).

Am sosit aici cu gandul de a face un rafting, insa pretul era dublu fata de cel pe care ni-l imaginam. Noi ne gandisem ca ar fi de doua ori mai scump decat in Pucon.

Ne-am resemnat cu o mica plimbare in zona si am cautat autobuz ce sa ne duca in sud. Acum incep schimbarile de plan, pentru ca singurul autobuz saptamanal ce merge direct la Cohayaque, plecase in ziua sosirii noastre si atunci ramasesem cu solutia de a schimba 3 autobuze pana acolo.

Si asa calatoream ca nebunii in ultimele zile, ne-am zis ca nu are rost sa ne fortam si sa facem asta, pentru ca am pierde probabil prea multe zile si am decis sa trecem granita si sa mergem pana la Esquel de unde sa ne continuam drumul spre sud, pana la El Calafate sau El Chalten sau pana la Los Antiguos. Ajunsi la granita si dupa ce ne-am luat la revedere de la vamesii chilieni, am dat binete cu cei argentinieni, care au constat o problema, o data datorata sistemului lor informatic si o data al mai putinului dotat organ plasat in spatele ochilor lor zelosi.

Se pare ca sistemul lor informatic nu inregistrase iesirea noastra din Argentina si vamesilor nu prea le pasa de faptul ca aveam stampila de iesire din Argentina, una cu aceeasi data de intrare in Chile si alta datata pe ziua curenta cu iesirea din Chile, un lant cronologic foarte normal pentru o calatorie aflata 100% in legalitate. Pe langa asta, ne-au intrebat de visa desi nu avem nevoie de asa ceva.

In tot acest rastimp eram foarte calmi, insa deodata ni s-a ridicat pulsul atunci cand a venit soferul autobuzului sa ne spuna ca are un program de respectat si ca va pleca fara noi mai departe. Acest punc vamal nu este unul prea utilizat, masinile fiind rare, mai ales autobuzule si nu doream sa ramanem blocati pe aici. Instant am inceput sa facem presiuni la vamesi si in ultimul moment ne-au dat pasapoartele si am putut sa ne continuam drumul asa cum ni-l planificasem. Aveam de-a face cu doua sentimente: unul de bucurie ca am prins autobuzul si unul ranchiunos fata de vamesii argentinieni.

Planul nostru cu autobuzele a fost in continuare perturbat de programul lor si nici de data asta nu ne puteam indrepta spre sud, decat peste 4 zile. Totusi am vazut in acest lucru o oportunitate si am decis sa plecam in aceeasi noapte spre Puerto Madryn, unde aveam sansa sa vedem ultimele balene, inainte de a pleca toate din golfurile peninsulei Valdes.

A fost o decizie buna, chiar foarte buna. In aceste golfuri vin balenele pentru a da nastere la puii lor care isi incep viata doar de la 5000 de kg. Au ales acest loc pentru ca apele sunt calme si abundente in hrana, deoarece aici se intalneste curentul rece ce vine dinspre Antartica cu cel cald ce vine dinspre Brazilia. In lunile septembrie si octombrie sunt cu zecile balenele si incepand cu luna noiembrie pornesc sa emigreze, odata ce puii lor pot face acest lucru.

Am luat o excursie in aceasta peninsula si inainte de balene, am fost in Punta Norte unde plajele tocmai incepeau sa se populeze de lei si elefanti de mare, iar in maxim doua saptamani plajele vor fi pline ochi cu mii de exemplare. Asa ca se face cumva schimbul de atractii, mai ales ca odata cu aceste mamifere apar si vanatorii lor: orcile.

Dupa, ne-am mutat in estul peninsulei pentru a vizita o colonie de pinguini Magellan, aici fiind mult mai multi decat in Chiloe si mult mai aproape de tine. Facundu-se amiaza, am continuat deplasarea spre locul destinat pranzului, unde preturile iti faceau sa-ti treaca orice pofta de mancare. Dar, din fericire pentru burtile noastre, am venit pregatiti cu niste sendvisuri foarte bune cu branza, sunca de pui, rosii, avocado si salata, iar fiindca cei de la garda lor de mediu nu ne-au lasat sa mancam undeva in afara zonei cu cladiri, ne-am ascuns de ei, chiar pe marginea unei faleze foarte inalte cu o priveliste de felicitare postala. Ne-am felicitat de mica noastra ilegalitate si ne-am continuat drumul spre sud, de unde urma sa luam o barca pentru a face cunostinta cu niste mame balene.

Alaturi de alti 30 de oameni ne-am suit intr-o barca si ne-am pornit cu viteza maxima spre golful cu pricina. Mai erau alte doua barci acolo, fiecare cu balena ei si la un moment dat, in departare langa una dintre ele, cu totii am vazut o coada de balena…ce bucurie se citea pe fata tuturor si cred ca si ceilalti erau la fel de nerabdatori ca noi doi, sa ajungem sa vedem una de aproape.

Capitanul nostru a gasit o balena fara barca dupa ea, ci doar cu pui si am inceput sa ne apropiem de ea. Ce exclamatii se faceu cand balena iesea cu cocoasa afara si arunca apa sau cand scotea capul cu acele umflaturi albe. Sa vezi o balena de aceste dimensiuni la mai putin de 10 metri, sa vezi si sa auzi cum arunca apa atat de sus este o experienta de neuitat.

Am lasat balenele si ne-am continuat drumul spre sud pana la El Chalten, cel mai renumit loc din Argentina pentru drumetii si chiar cred acest lucru. Noi am dedicat o singura zi drumetiilor, insa cel mai bine ar fi sa stai 4-5 zile aici si sa faci cat mai multe trasee. Drumetia noastra ne-a dus pana foarte aproape de Fitz Roy si ghetarul lui ce-si gaseste sfarsitul intr-o laguna in-cre-di-bi-la. Au meritat din plin cele 9 ore de mers, mai ales ca la aceasta vreme soarele rasare la 5:30 si apune dupa 10, tare imi place asta :)

In dimineata plecarii lumea a fost mica, pentru ca inainte de a urca in autobuzul spre El Calafate, m-am intalnit cu Mircea, fost coleg de facultate, si prietena lui. Primele vorbe ne-au iesit dupa cateva secunde in care ne-am uitat unul la altul cu mare surprindere. Am apucat sa vorbim doar 5 minute, o data pentru ca autobuzul meu urma sa plece si apoi pentru ca era o vreme foarte buna si Fitz Roy-ul era neatins de nori si mare pacat era sa nu porneasca degraba spre el.

Acum mergem pe banda rulanta si ajunsi la El Calafate, am vizitat unul dintre cele mai faimoase locuri din Patagonia, ghetarul Perito Moreno. Vezi capatul care inainteaza in lac, este capatul din care se rup bucati de gheta si pica in apa lacului. Totul este foarte bine amenajat aici, cu multe balcoane unde te poti aseza pe banci si pur si simplu sa te uiti la ghetar si sa asculti cum se crapa, cum cad zgomotos bucati mici sau mari in apa si cum undele formate ajung cu putere la mal. Am gasit doua locuri numai bune, unul intr-un balcon cat mai dreapta, unde am stat mai bine de 1h fara sa ne deranjeze nimeni si unul cam la 50 m de capatul din stanga de unde am observat cele mai multe desprinderi mari de gheata.

E aproape imposibil sa faci fotografie in momentul in care vezi cum o bucata de cateva tone se desprinde din ghetar, mai ales cand uiti camera pe autodeclansare dupa 10 secunde . Asa ca ma multumesc doar cu valurile produse si experienta foarte linistitoare.

Acum suntem in Puerto Natales si ne facem planul pentru o drumetie de cateva zile in Torres del Paine si unde nu ar trebui sa avem de a face cu autobuze :)

A, Diana s-a apucat de impletit, cica imi pregateste cadoul de Craciun. Pare extraordinar de incantata, dar revin cu date despre rezultat :)

Canyoning de ziua Romaniei

Posted on by
1

Pe burta, cu mana la cot, acum sari, mainile incrucisate, acum asteapta….asa a inceput ziua de 1 decembrie anul acesta. Am ales sa intreprindem o activitate cu totul si cu totul noua pentru noi 2 de ziua Romaniei in Puerto Varas, Chile.

Din pacate, desi inceputul a fost foarte interesant si frumos si soarele ne dogorea, in timp ce apele reci ale raului Blanco ne racoreau – uneori prea mult :)), la una din saritori o fata din grup s-a accidentat si am intrerupt coborarea pentru a ajunge cat mai repede la spital.

Daca va aduceti aminte in Pucon la rafting ne imprietenisem cu un cuplu de brazilieni. Tot cu ei am petrecut si in Puerto Varas cu o seara inainte de canyoning la un meci Chile-Brazilia si le-am povestit despre ce dorim noi sa facem a doua zi si daca nu doresc sa ni se alature. Dupa ce le-am aratat cateva filmulete pe youtube s-au hotarat sa vina si astfel ca atunci cand Rochelli s-a accidentat am fost foarte tristi.

Prin urmare Silviu nu a dorit sa scriem un articol detaliat despre aceasta activitate, insa va lasam sa va bucurati de filmulete (momentan doar vreo 2, dar sper sa le incarc pe toate in urmatoarele saptamani).

La un capat de Patagonie

Posted on by
1

Mai aveam 10m si ma grabeam sa ajung la margine dar am intampinat un fum inecacios care mi-a uscat instantaneu gatul si cautam cumva sa-mi umezesc laringele prin niste tuse puternice. Materia dintre urechi mi-a actionat imediat si mi-a dat comanda sa ma aplec si sa ma intorc cativa metri pentru a-mi curata plamanii cu aer proaspat ce era batut de cel mai puternic vand de care am avut vreodata parte. Am inspirat de cateva ori adanc, foarte adanc, si am pastrat ultima rasuflare pentru a incerca din nou. Ma apropiam metru cu metru, distingeam mai multe prin fum, dar mi s-a facut frica, era prea abrupt, prea multa gheata desi aveam coltarii in picioare si ne-a ramas doar sa ne bucuram de experienta traita si de privelistele incredibile de la marginea Patagoniei si sa ne resemnam cu gandul ca nu vom vedea lava din craterul vulcanului Villarica.

Din cauza vantului foarte puternic nu am putut sta mai mult de 10 minute langa craterul fumegand si am pornit prin zapada intarita spre baza. Toti eram bine echipati si fiecare dintre noi avea si ceva mai putin obinuit…un plastic. Dupa o coborare pe coltari de jumate de ora, ne-am acoperit mijlocul cu o panza dura, ne-am asezat cu fundul pe plastic si la vale cu noi :). Am aluneat pe plastic si cu frana pe piolet in cateva reprize de suuuute de metri. A fost cea mai distractiva coborare pe un munte vreodata. Desi initial ne uitam cu invidie la cei 5 insi ce s-au de schiuri, ne-am bucurat mai mult de vitezele noastre si salturile prin zapada groasa.

Am fost mandru de stamina Dianei si de ritmul avut in urcarea vulcanului prin zapada, cu plastici si coltari in picoare, piolet si rucsac in spinare. A fost o zi excelenta si cu prieteni noi.

Cu o zi inainte am facut un tur prin care am cunoscut mai bine comunitatea Mapuche, cei care se gaseau pe aceste pamanturi atunci cand au ajuns conchistadorii. Asa am vizitat o familie care pe langa casa moderna si-au pastrat cele doua casute de lemn traditonale, una pentru dormit si una pentru gatit. Ambele au inautru, aproape de intrare, focul ce le incalzeste camera sau mancarea. Am fost invitati, dupa ce ne-au imbracat in haine traditionale si jucat jocul lor traditional, sa luam pranzul impreuna cu ei.

Pentru cei din comunitatea Mapuche, cea mai gustoasa si apreciata carne este carnea de cal si atuci cand am vazut bucata mare de muchi ce se rumenea pe un tarus infipt langa foc, ne-am lasat mandibulele relaxate si cu o usoara balbaiala am intrebat daca este de cal sau nu. Ei bine, raspunsul ne-a linistit si pana acum a fost cea mai buna carne de vita pe care am mancat-o vreodata, ce a fost insotita de legume cu gust, din propria lor gradina.

Am plecat de aici incantati de experienta culinara si culturala si am pornit catre Ojos de Caburga, un loc mai aparte unde se afla capatul galeriilor subterane prin care ajunge apa din lacul Caburga, aflat la cativa zeci de km distanta. In aceste locuri, apa are o culoare neobisnuita pentru ochii mei, un albastru hipnotic care te face sa stai langa ea.

La finalul turului ne-am pus constumele de baie si am lasat ca ploaie rece sa ne racoreasca putin in timp ce sedeam relaxati in apa fierbiente din piscina. Cand ai vreun vulcan in zona, sunt sanse mari sa gasesti si un loc cu ape termale.

Din Pucon am luat autobuzul pentru San Martin de los Andes, Argentina cu obiectivul de a face turul celor 7 lacuri de acolo. Ajunsi in autogara din localitatea cu pricina, am aflat ca drumul catre aceste lacuri este blocat din cauza unor lucrari unde dinamita era la loc de cinste. Ne-am zis ca nu are rost sa asteptam 3 zile pana la redeschiderea lui si ne-am propus sa plecam mai departe si am jonglat cu doua idei pentru urmatoarea destinatie: Bariloche (4h cu autobuzul) sau Puerto Madryn (la 18h cu busul tocmai in estul Argentinei). Ne uitasem pe calendar si ne-am dat seama ca in mod normal am ajunge in Puerto Madryn imediat dupa craciun, iar sezonul prielnic pentru a vedea balenele albastre se termina la finalul lui noiembrie. Craciunul ne gandim sa-l petrecem cu prieteni buni de acasa in Ushuaya, cat mai departe de mosul din Laponia, numai sa-i anuntam si pe ei :).

A trebuit sa ne hotaram repede, pentru ca autobuzul catre Puerto Madryn, pleca in 10 minute si pretul ne-a convins sa mergem la Bariloche :).

DA, merita, merita mult sa vezi aceste locuri, am stat numai cu ochii pe geam pentru a vedea un spectacol inedit: lacuri, rauri mari cu acelasi albastru, munti si…cenusa. Cenusa adusa de vant dinspre un vulcan activ din Chile. Tot pamantul este acoperit de un strat gros si albicios de cenusa fina, care la bataia vantului se ridica mult si soarele devine atat de palid ca te poti uita direct la el. Te uiti la muntii impaduriti cum varfurile le sunt albicioase si cum vantul puternic te lasa cu impresia ca la randul lor fumega.

Mergi prin orase mici si vezi movile intregi de cenusa data la o parte de pe drum sau din curtile oamenilor. Cei din Bariloche sunt mai putini afectati, insa si aici daca vantul bate dinspre nord vest vezi cum hainele isi schimba culoarea si cum iti intra praf fin in ochi.

In Bariloche am ajuns seara tarziu, asa ca ne-am rezervat din San Martin o camera intr-un hostel. Nu prea ne-a placut acolo si a doua zi de dimineata am cautat alt loc sa stam si am gasit pe internet o oferta buna: un apartament intr-o vila la cam 4 km de centru. A fost o decizie proasta ce ne-a creat alte nemultumiri, datorate acestei mutari.

Am cautat alt loc pentru urmatoarele zile si ne-am adus aminte de o recomandare facuta de australianca din pampas (cea care a pescuit tiparul electric) si am ajuns in cel mai tare hostel in care am stat vreodata. Este de fapt un penthouse la ultimul etaj al unui bloc de 10 etaje, cu o priveliste incredibila spre lac si munti, cu o bucatarie bine echipata, cu personal foarte prietenos si cu activitati interesante. Aproape saptamanal are loc un mic eveniment organizat de catre cei de la hostel: degustari de vinuri, petrecere cu muzica live sau cina internationala.

In ultima seara pentru noi la hostelul 1004 Penthouse, personalul a organizat cina internationala urmata de petrecere, unde fiecare dintre cei gazduiti a gatit cate ceva. Am gasit aici un ceaun de fonta asa ca am facut o mamaliga cu braza si smantana, iar la cuptor am pus niste legume cu piept de pui nitel marinat si usturrroiii. Cu drag ne laudam ca am dat lovitura cu cele preparate, iar o americanca ne-a incantat cu negresele ei servite la desert…bune, bune, bune!

Acum ne-am pornit din nou spre Chile cu destinatia in oraselul Puerto Varas si de acolo mai departe spre insula Chiloe, unde balenele isi au sezonul in primavara noastra…ne vom multumi cu pinguini :).